Blestem

[Lorelei]

Lovi-te-ar setea de adânc, de-abis pierdut dorul lovi-te-ar!
Nemulţumit şi trist şi gol soarta cea rea găsitu-mi-te-ar!
Înalt spre boltă să tânjeşti şi scundă zarea să îţi fie,
Să plângi cum numai marea-n van drumul spre lună vrea să-l ştie!
Dorul de stea să te răpună în palida lumină rece
A vechii candele ce-arar doar c-un opaiţ se întrece!
În jind de tainică genune să te îmbie curcubeie;
Nebun rotind al vieţii limb doar albă setea să ţi-o beie!
Fluture orb, bezmetic zborul să te lovească-n vaier mut
De transparenţa unui geam neînţeles şi neştiut!
Să te îmbie dulci cuvinte, sub pană însă să se lege
Toată chemarea din adânc în vorbe fade şi betege!
Spre mândru pisc cărarea suie-ţi, de nouri încă neatins,
Nerecunoască-ţi pasul drumul şi rătăcească-ţi pe întins!
În nebunească arcuire către alt soare să te-mbie
Glasul înalt şi vechi. Icarus călăuză să îţi fie!
Obosit, când umbre hâde pe temerare năzuinţi
Vor pune frâuri nevăzute şi pe doruri şi dorinţi
Să te-aşezi. Şi alb, lunatic, gâtul lung spre ultim cânt
Să-l îndrepţi. Dar răguşeala aibă ultimul cuvânt!

Doar atunci vei înţelege dorul dureros ce-apleacă
Peste-a pasului tău urmă din nisip, sub luna seacă,
Roşul buzelor tăcute ce sărută-n scumpă urmă
Visul vechi pe care valuri cu nisipuri reci îl curmă.