S-au scurs 2 300 ani de când filosoful grec Platon a relatat în două dintre Dialogurile sale povestea Atlantidei, continentul dispărut. De atunci şi până astăzi, au apărut aproximativ 20 000 lucrări ştiinţifice şi beletristice, articole mai ample şi eseuri în legătură cu Atlantida, printre care circa 2 000 sunt consacrate în întregime acestei probleme. S-a scris atât de variat despre Atlantida, încât însăşi preocuparea despre existenţa ei ocupa un loc în istoria universală a culturii. În ciuda eşecurilor la care au dus până acum cercetările referitoare la dovezile materiale peremptorii ale acestui continent, curiozitatea generală în jurul ştirilor transmise de Platon, se menţine cu tenacitate. Subiectul rămâne mereu pasionant. Lumea doreşte să cunoască datele problemei şi să aplaude, atunci când e cazul, măcar iscusinţa încercărilor de a o rezolva, dacă însăşi soluţia definitivă nu-i va putea fi oferită curând, sau poate niciodată.
Problemele în legătură cu Atlantida se rezumă în linii mari în două aspecte esenţiale:
1. Este oare relatarea despre Atlantida reflexul unor întâmplări autentice sau a construit Platon un simplu pretext pentru a-şi expune propriile idei şi talente narative cu scopuri retorice şi educative?
2. Dacă Atlantida a existat, unde era situată, cine erau locuitorii ei şi care era nivelul de dezvoltare materială şi spirituală a societăţii medievale?
În ceea ce priveşte primul dintre aceste aspecte, adversarii existenţei Atlantidei remarcă pe bună dreptate că, dacă s-au scris 20 000 de lucrări despre continentul platonic dispărut, aceasta nu înseamnă nicidecum că s-a demonstrat şi existenţa lui. În legătură cu al doilea aspect partizanii entuziaşti ai Atlantidei pretind că dovezile materiale peremptorii ale existenţei ei vor apărea mai devreme sau mai târziu că urmare a activităţii depuse în cercetarea arheologică modernă. Pentru noi, ce de astăzi, este foarte greu să evaluăm întinderea Atlantidei după textul lui Platon, însă din punct de vedere cronologic lucrurile stau altfel: Platon situează distrugerea Atlantidei între 8 000 – 9 000 înaintea epocii lui Solon (circa 640 – 558 i.e.n.) - un calcul foarte simplu ne va duce la concluzia că uriaşa catastrofă care a provocat scufundarea Atlantidei a avut loc acum 10 600 – 11 600 ani. Autorul studiului sugera că sursa cataclismului trebuie căutată în insula vulcanică Thera, aflată la numai 120 km nord de Cnossos.
Creta, Canarele, Tartessos – trei dintre cele peste douăzeci de ipoteze emise în legătură cu localizarea Atlantidei – s-au menţinut cu tenacitate până în zilele noastre poate şi datorită faptului că au preluat câte ceva din prestigiul oamenilor de ştiinţă care le-au enunţat şi argumentat. Şi ele pornesc, fireşte, de la premisa că Atlantida a existat, că relatarea din Timen şi Critias este ecoul îndepărtat al unor întâmplări reale.
Prima ipoteză, cea a lui J.V. Luce, care – în ciuda faptului că Platon plasează continentul dispărut dincolo de Coloanele lui Hercule (Gibraltar), în Marea Atlantica, crede că prin Atlantida preoţii egipteni desemnau Creta veche. Se dovedeşte a fi unul dintre autorii convinşi de existenţa unui fond real al legendei; el porneşte de la două premise: mai întâi tradiţia unui mare “imperiu” posedând o cultura relativ dezvoltată, stat puternic care, la un moment dat, a ameninţat autonomia Greciei şi în special a Atenei; apoi producerea unei catastrofe naturale de proporţii uriaşe, care a dus la dispariţia respectivului stat antic.
Se cuvine precizat că aşa zisa ipoteză minoica a Atlantidei este destul de veche – J.V. Luce a preluat-o de la K.J. Frost şi a dezvoltat-o, lărgindu-i sfera argumentelor privite prin prisma descoperirilor arheologice moderne şi stârnind interesul câtorva avizaţi cercetători din zilele noastre.
Dacă există o legătură între informaţiile pe care le posedăm privitor la Atlantida şi la istoria Cretei, pare aproape sigur că găsim aici un ecou al civilizaţiei minoice […]. Descrierea Atlantidei, aşa cum data în Timen şi Crtias, oferă trăsături de tip minoic, trăsături pe care nici măcar Platon nu le-ar fi putut inventa, folosind amănunte necunoscute în vremea lui. Întră-adevăr, este de asemenea semnificativ că imperiul nu este descris că o mică putere omogenă de tipul Republicii lui Platon sau al altor state fictive de acelaşi fel, ba, dimpotrivă, acest imperiu este alcătuit dintr-o îmbinare de elemente diferire dominate de o anumită cetate.
Până în primii ani ai veacului nostru, nici unul dintre cei ce s-au ocupat de problema Atlantidei n-a pus-o în legătură cu Creta minoica – existenţa lui Minos şi a regatului său erau socotite de domeniul legendei şi abia după cercetările întreprinse de sir Arthur Evans la Cnossos civilizaţia cretană premicetiană a fost pusă într-o lumină nouă, plină de strălucire, confirmând unele tradiţii perpetuate de mythosul grec. Frost “a scos în evidenţă că legenda căpăta o semnificaţie istorică corespunzătoare în măsura în care acceptăm conţinutul ei din punct de vedere egiptean”.
Adversarii ipotezei minoice sunt numeroşi prin însuşi faptul că majoritatea atlantologilor înclină să acorde încredere lui Platon atât în privinţa cronologiei, cât şi a situării geografice a marii insule dispărute – filosoful antic vorbeşte de Marea Atlantică “navigabilă, pentru că în faţa gurii ei, pe care voi o numiţi, în felul vostru, Coloanele lui Hercule, se află o insulă” de la care “se deschidea navigatorilor accesul spre alte insule spre întreg continentul opus…” Acest text a stârnit aprige controverse între cercetători, iar un antolog entuziast că N.F. Jirov conchide că “tonul afirmativ şi chiar voit afirmativ al povestirii arată, cu toată certitudinea, că Platon ştia de existenţa Americii că despre un fapt stabilit…” şi, după ce constata că “sursele informaţiei date rămân deocamdată necunoscute pentru noi”, Jirov continua într-o notă uşor polemică: “Este surprinzător că, în ciuda unor indicaţii atât de clare, mulţi dintre criticii lui Platon n-au vrut câtuşi de puţin să vadă, în această ştire, cea mai veche dintre indicaţiile cunoscute nouă cu privire la existenţa Americii! Este vorba, probabil, de principiu, şi nu de fapte!”
O altă teorie localizează Atlantida pe teritoriul Insulelor Canare. Datele geologice şi paleogeografice arată că ele fac parte dintr-un bloc continental care s-a fragmentat şi s-a scufundat într-un trecut nu foarte îndepărtat, foarte probabil în antropogen; în al doilea rând fiindcă sunt singurele insule din răsăritul Atlanticului unde europenii au descoperit o populaţie autohtonă – guansii – a cărei origine, în orice caz foarte veche, nu este nici astăzi lămurită.
Cât priveşte sărăcia de informaţii ea se datorează, în primul rând, faptului că în insule n-a mai rămas în viata nici un aborigen; de fapt, au dispărut (exterminaţi de spanioli) încă de la mijlocul secolului XVI, aşadar la un veac şi jumătate după ce (în 1402) Jean de Béthencourt – cavaler normand şi aventurier – a debarcat în Canare şi a pus bazele cuceririi lor, care se va desfăşura cu o brutalitate amintind de conchisa. Astăzi, Canarele (mai ales insulele Gran Canaria şi Tenerife), cu clima lor dulce, sunt o regiune turistică foarte frecventată, iar podgoriile lor se bucură de o binemeritată faimă în rândul amatorilor de vinuri dulci.
Nici etnografia şi nici epigrafia nu sunt în măsură să rezolve mulţumitor problema originii celor mai vechi locuitori ai Canarelor, deşi ipotezele nu lipsesc în aceasta privinţă – cea mai bine argumentată dintre ele fiind, după cum am văzut, originea comună a vechilor guansi cu cro-magnonii, făuritori ai unor unelte de piatră şi os, şi pictori ai peşterilor din Lascaux, Altamira şi din alte locuri. Dar, cum în lipsa unor certitudini vastul orizont rămâne larg deschis, de ce n-am analiza şi posibilitatea originii atlantide a aboringenilor canarieni? Este o ipoteză ca oricare alta, o ipoteză care nu contrazice cu nimic pe cea magdaleniană, ba chiar se împleteşte cu ea: dacă în urma cu 30 000 sau 20 000 ani, sud-vestul Europei era populat cu cro-magnoni din paleoliticul superior, este probabil că aceeaşi oameni să fi populat şi marea insulă Atlantis, aşadar şi Canarele dacă acestea din urmă sunt o rămăşiţa a vechiului continent dispărut…
Dacă pornim de la premisa că Arhipeleagul Canarelor este o rămăşiţă a Atlantidei – a unui teritoriu marginaş al vechilor atlanzi – este logic să presupunem că şi o parte a locuitorilor lui a emigrat după puternicele seisme de acum douăsprezece milenii. şi atunci problema se poate pune invers: nu cro-magnionii africani (veniţi, mai înainte, din Europa) au populat primii Canarele, ci o parte dintre cro-magnionii canarieni (atlantizi?) au trecut în Africa, în căutarea unor regiuni mai adăpostite – aşadar scheletele şi craniile studiate de R. Verneau (şi de alţii) şi identificate foarte precis nu aparţin unor imigranţi, ci unei populaţii aborigene, ceea ce poate constitui o rezolvare, lipsită de complicaţii, a originii “misterioase” a celor mai vechi guansi; rezolvare care, pe de o parte, nu exclude emigraţiile şi influentele anterioare (canaanită, cipriotă, cretană, catagineze, numidiană, arabă etc.), dar pe de altă parte presupune, iaraşi, existenţa Atlantidei platonice şi a Canarelor că rămăşiţa a ei.
Singurul indiciu acceptabil şi care ar putea servi drept bază a unui studiu asupra acestui obiect este acela al credinţelor vechilor locuitori ai insulelor, ce aveau drept obiect marea, astfel încât în cultul canarian ceremoniile mării ocupau un loc pe primul plan. Apa oceanului ar fi putut exercita asupra psihologiei indigenilor o influenţă mistică şi supranaturală, care ar fi făcut ca ea să fie considerată drept un element inviolabil şi de neînfruntat. Guanşii din insula Tenerife, de pildă, urau apa atât de mult, încât nici măcar unul dintre ei nu ştia sa înoate. în aparenţa, această teamă superstiţioasă faţă de mare a guanşilor constituie un argument puternic împotriva ipotezei atlantide a originii lor. Atlantida era o talasocraţie, un imperiu al mării aflat sub egida lui Poseidon şi a divinităţii oceanului – locuitorii ei erau cei mai abili navigatori ai vremii. Aici intervine însă, din nou, îngrozitorul cataclism, în care uriaşele valuri ale oceanului au pustiit regiuni întinse, înecând cea mai mare parte a continentului împreună cu locuitorii lui. Este firesc că supravieţuitorii să manifeste o “groază sfântă” faţă de mare, în care vedeau instrumentul răzbunării lui Poseidon.
Problema originii guanşilor este încă departe de a-si fi găsit rezolvarea: este greu acceptabile ipoteza (totuşi destul de răspândită astăzi) că o populaţie atât de înspăimântată şi totodată ostilă faţă de tot ce are legătură cu marea să fi venit de pe continentul african tocmai pe calea mării – între coasta Africii şi insula cea mai apropiată sunt peste 80 km. Dacă excludem această ipoteză, ne rămâne posibilitatea de a alege între două soluţii: sau migraţia s-a produs când Insulele Canare mai aveau o legătură terestră cu continentul – ceea ce nu exclude, ba chiar vine în sprijinul uriaşului calaclism relatat în textele platonice – sau n-a fost nici un fel de migraţie şi cei mai vechi canarieni sunt urmaşii atlanzilor, având caractere specifice asemănătoare cu ale populaţiilor din regiunile continentale în conjurătoare, cro-magnonii din paleoliticul superior cu care erau contemporani şi inrudiţi.
A treia ipoteză, nici mai mult nici mai puţin credibilă decât primele două este aceea a identificării Tartessos-Atlantis. Pentru a analiza valabilitatea argumentelor în favoarea acestei identificări trebuie, în lipsa unor date arheologice, să ne adresăm textelor antice. Toate izvoarele localizează Tartessosul în Baetica (Andaluzia de astăzi) în apropierea unor bogate mine de cupru, regiune socotită în antichitatea clasică printre cele mai bogate din lume. Naturalistul Pliniu cel Bătrân elogiază Baetica pentru rodnicia ei, iar istoricul şi călătorul Poaseidonis – într-un text păstrat prin intermediul lui Strabon – arată că fluviul Baetis (astăzi Guadalquivir) era navigabil printre păduri de măslini şi că Baetica (pe care o numeşte Turdetania) exporta ceară, miere şi răşină; navele ei sunt construite dintr-un lemn special care se găseşte numai aici, de asemenea pescuitul tonului, stridiilor, scoicilor şi emlcilor se practica intens.
În legătură cu aspectul regiunii, Strabon şi Pausanias relatează că între 500 şi 100 i.e.n., Guadalquivirul nu mai avea decât două braţe dintre cele trei pe care le avusese mai înainte – şi care treceau printr-un lac numit de cei vechi Lacus Ligustinus – astfel încât la gura râului se formau insule, sau poate că numai o singură insulă mai mare. Lacul s-a transformat încetul cu încetul într-o mlaştină – prin partea locului i se spune astăzi marisma – iar braţul nordic al Guadaliquvir s-a împotmolit din pricina aluviunilor nisipoase. Dacă insula de la gura răului era într-adevăr Atlantis, atunci unele afirmaţii ale textului platonic capătă sens: acele “potopuri” care sugerează inundaţii, dispariţia insulei care s-a scufundat (sun aluviuni?), navigaţia “împiedicată de o mare cantitate de noroi pietrificat” s.a. Cum Guadalaquivirul are acum un singur braţ între regiunea mlăştinoasă şi mare, nu mai poate fi vorba de o insulă.
Cel mai important lăcaş de cult al atlanzilor era templul lui Poseidon, edificiu monumental ridicat pe malul mării. În templu se afla o coloană de orichalc în care erau gravate legile date de Poseidon, precum şi cronicile atlanzilor. Pe de altă parte, Strabon relatează despre inscripţii tartesiene în versuri şi proza, de asemenea despre legi cu o vechime de 6 000 ani.
Unii antologi sunt împotriva unei identificări Atlantis-Tartessos, sau mai bine zis, sunt pentru o identificare… Toate aceste insuccese în căutarea Tartessosului pe teritoriul Spaniei nu sunt întâmplătoare […] Tartessosul trebuie identificat nu cu Atlantida pe întregul ei, ci numai cu regatul celui de-al doilea fiu al lui Poseidon, Eumelos, în compunerea căruia intra, probabil, şi regiunea Spaniei învecinată cu Gadeira. Cu alte cuvinte, capitala Atlantidei cu construcţiile ei monumentale (palatul regal, templele lui Clitio şi al lui Poseidon, hipodromul s.a.) nu trebuie confundată cu Tartessos, care era (probabil) unul dintre oraşele regatului lui Eumelos; aşa cum s-a spus şi despre Insulele Canare – Tudetenia ar fi fost, deci un teritoriu marginaş al Atlantidei. După părerea unui antolog sovietic, Tartessosul “a fost căutat acolo unde n-a fost niciodată” de vreme ce s-a scufundat. Este un punct de vedere care găseşte sprijin în unele antecedente istorice : oraşul antic Sibaris, de pildă, renumit pentru viaţa de petreceri şi huzur a locuitorilor săi, este şi el “înmormântat” pe ţărmul Lcaniei italice, acoperit de aluviunile vechiului Crathis.
În fond, nu este chiar atât de important dacă Tartessosul a fost capitala regatului principal al Atlantidei sau numai un oraş din ţara mărginaşă a regatului Eumelos – puncte de legătură intre Atlantida şi apusul Europei.
E adevărat că uneori atlantologia a fost folosită în scopuri care n-au nimic în comun cu ştiinţa – s-a vorbit despre misterioase cărţi sfinte, despre vechi documente şi inscripţii criptografice tibetane, indiene sau egiptene, în discuţii au intervenit teosofi şi ocultişti, s-a vânturat şi ideea unei legende ezoterice a Atlantidei şi în legătură cu cultura atlanzilor s-a vorbit de “Vârsta de aur a omenirii”; toate aceste aberaţii, calificate drept un “gunoi pseudoştiinţific”, n-au nici o legătură cu atlantologia şi cu problemele pe care şi le propune ea spre rezolvare.
Trebuie ţinut seama de faptul că legenda Atlantidei a stârnit un interes larg printre oamenii de ştiinţă, a determinat cercetări serioase în domenii variate că istoria, arheologia, geologia, oceanografia, antropologia, etnografia – cercetări care au dus la rezultate valoroase. Astfel putem parafraza cu mândrie vorba de duh a unui rege al Franţei, care a spus: “Dacă Atlantida n-a existat, merită să fie inventată”…
Bibliografie: “Enigmele Terrei”
Subiect: Atlantida (Citit de 3399 ori)
