Adesea în încercările de a defini fiinţa umană se afirmă că este unica fiinţă dotată cu gândire şi limbaj ("homo cogitarius", "homo loguens"). Cele două fenomene psihice puse în discuţie (dar nu numai ele, desigur), constituie din timpuri străvechi, emblema omului, fiindui specifice şi deosebindu-i astfel, radical, de celelalte vieţuitoare. Dintre toate aceste elemente (fenomene psihice), gândirea şi limbajul se află într-o strânsă legatură, ele evoluând prin intercondiţionare pe tot parcursul ontogenezei.
Gândirea este procesul psihic cognitiv superior care prin intermediul operaţiilor mintale (analiza, sinteza, comparaţia, abstractizarea, generalizarea), reflectă însuşirile esenţiale şi relaţiile dintre obiectele şi fenomenele lumii, sub forma noţiunilor, propoziţiilor (judecăţilor şi raţionamentelor).
Noţiunea, fiind elementul de bază al gândirii, rezultă că limbajul se evidenţiază chiar din definiţia acestui complex fenomen psihic, întrucât noţiunea este tocmai semnificaţia cuvântului ca element constitutiv al limbajului şi inţelesurile sunt de natură ideală şi nu pot exista independent de un purtător material (cuvântul rostit, scris, citit), apare ca evidentă legătura dintre gândire şi limbaj.
Limbajul este activitatea individuală de comunicare prin intermediul limbii, ori comunicarea (transmitera de informaţii) presupune vehicularea unor semnificaţii între un "emiţător" şi un "receptor ", ceea ce nu se poate realiza decât prin utilizarea unor "coduri" care să permită, materializarea acestor "mesaje", codurile putând fi semnele (cuvintele) diferitelor limbi naturale sau limbajul mimico-gesticular (specific surdo-muţilor), sau alfabetul Morse, etc. O altă componentă esenţială a unui sistem de comunicare este conexiunea inversă ce are rolul de a regla emisia mesajelor în funcţie de efectele produse.
Limbajul fiind "limba în acţiune" sau limba preluată (interiorizată) şi utilizată de fiecare subiect uman (care o găseşte la naştere gata constituită), înseamnă că limbajul preia şi latura semantică a limbii. Latura semantică a limbajului nu se suprapune însă integral pe cea a limbii întrucât, pe de o parte, individul nu-şi poate însuşi toate semnificaţiile tuturor cuvintelor existente în lexicul unei limbi, iar pe de altă parte, fiecare individ adaugă semnificaţiei principale ale unui cuvânt alte sensuri secundare, strâns legate de experienţa sa personală. De exemplu, cuvântul "matematică" semnifică "ştiinţa exactă a numerelor şi a relaţiilor dintre ele", dar la această semnificaţie valabilă pentru oricine se asociază trăiri subiective (predominant afectiv-motivaţionale) diferite în cazul unui elev premiant la olimpiada de matematică faţă de un elev corijent. Acestea sunt tocmai sensurile personale ale cuvântului respectiv, rezultate din experienţele specifice, unice, ale fiecărui elev în legătură cu această disciplină de studiu.
Este necesar a aminti de asemenea, că gândirea, ca proces logic, realizează legăturile dintre diferite noţiuni, întrucât acestea nu pot exista separat ci în sisteme de noţiuni de formă piramidală. De aceea gândirea lucrează cu construcţii mai complexe, cum sunt judecăţile şi raţionamentele; acestea trebuie să se materializeze în construcţii lingvistice mai complexe decât cuvântul, cum sunt propoziţiile şi frazele. Aşa cum în cadrul limbajului, utilizarea vocabularului unei limbi nu se poate face în absenţa unor reguli gramaticale, tot aşa, în cadrul gândirii, utilizarea notiunilor nu se poate face în afara legilor logice care vizează corectitudinea gândirii, adecvarea ei la realitate. De aceea se vorbeşte despre simetria şi solidaritatea normelor gramaticale şi a celor logice.
Dacă avem în vedere evoluţia ontogenetică a individului uman, este uşor de observat că gândirea şi limbajul sunt într-o strânsă unitate; copilul mic ce are un limbaj slab dezvoltat are o capacitate redusă de gândire (deci şi de înţelegere şi soluţionare de probleme); maturizarea psihică a individului presupune un nivel crescând al celor două fenomene psihice întrucât această maturizare se realizează prin învăţare, iar învăţarea este activitatea complexă ce solicită în mod special participarea gândirii şi a limbajului (cu toate formele sale: monologat, dialogat şi colocvial, scris şi intern). Acesta înseamnă că învăţarea este în esenţă dobândirea capacităţilor operatorii în plan mental.
Legătura dintre gândire şi limbaj se evidenţiază însă şi în situaţiile în care diferite perturbării ce se pot produce în cadrul unuia, influentează negativ şi pe celelalte; altfel spus, afectarea accidentală a mecanismului complex al gândiri (întâlnite în boli psihice) se manifestă şi prin dificultăţi ale comunicării.
Aşadar, gândirea se formează şi se dezvoltă prin intermediul limbajului în absenţa căruia rămâne la un stadiu primitiv (a se vedea cazurile de copii sălbatici sau copiii surzi din naştere).
Operaţiile gândirii sunt transformări mentale ale obiectelor şi fenomenelor care nu pot fi prelucrate decât prin intermediul limbajului: analiza (desfacerea întregului în părţile componente) ca şi sinteza (refacerea intregului) necesită urtilizarea limbajului; comparaţia (relevarea asemănărilor şi a deosebirilor dintre obiectele gândirii pe baza unui criteriu), de asemenea, abstractizarea, reţinerea unor însuşiri prin renunţare la altele) şi generalizarea (formarea claselor pe obiecte şi fenomene) presupune intervenţia limbajului ca suport sau instrument pentru vehicularea semnificaţiilor corăspunzătoare.
Inţelegerea, ca funcţie a gândirii ce constă în stabilirea de legături între noile informaţii şi cele vechi, n-ar fi posibilă fără sprijinul limbajului.
Rezolvarea de probleme (ca proces de mobilizare a resurselor psiho-nervoase pentru depăşirea obstacolului cognitiv), este regimul în care functionează, de regulă, gândirea; înţelegerea este imposibilă în absenţa verbalizării care este prezentă pe tot parcursul său în punerea problemei (reformularea datelor), emiterea ipotezelor, întocmirea planului mental, rezolvarea propriu-zisă şi eventual verificarea.
La rândul său limbajul, ca mijloc al tuturor fenomenelor psihice, deci şi al gândirii, ar fi un simplu ambalaj, o formă fără conţinut, dacă nu ar dispune şi încărcătura semantică.
Disocierea dinte gândire şi limbaj se manifestă pregnant în învaţarea, mai bine zis "memorarea", mecanică ce se opreşte la nivel formal, pur verbal, fără a pătrunde prin înţelegere în esenţa lucrurilor şi fenomenelor.
De aceea funcţiile (rolurile) esentiale ale limbajului sunt inseparabile: funcţia de comunicare se realizează în unitate cu cea cognitivă şi ambele sunt dependente de cea reglatorie; funcţia persuasivă (de convingere ar fi imposibilă în absenţa raţionamentelor; funcţia dialectică a limbajului este implicată chiar în soluţionarea conflictelor problematice.
La nivelul personalităţii, limbajul, în toate formele sale, este un indicator cert al capacităţii intelectuale; bogăţia vocabularului, corectitudinea gramaticală, cursivitatea logică a flexivităţii şi fluenţei gândirii. În acelaş timp, dovada inţelegerii, deci a funcţionalităţi gândirii) nu se poate face decât prin intermediul verbalizării, exteriorizării prin limbaj a ideilor.
În concluzie, unitatea în interacţiune (reciprocă) a gândirii şi limbajului poate fi considerată un punct de pornire cu rol central în inţelegerea interdependenţei tuturor fenomenelor în cadrul complexului sistem psihic uman şi a integrării acestuia în mediul socio-cultural care îl condiţionează.
Subiect: Gândirea şi limbajul (Citit de 11362 ori)