Mi-e teama sa nu esuez in dorinta mea de a ridica sufletul frumos si cald al surioarei mele dragi acolo unde ii este locul...
As vrea sa ii asez sufletul si viata undeva sus, la inaltimi greu de atins, acolo unde florile niciodata nu isi pierd gingasia, iar gerul aspru al iernii nu poate sa il atinga..., acolo unde lacrimile nu curg decat de fericire !
Draga mea au fost momente in viata mea in care ma gandeam doar sa mor...eram orbita de disperare, de Bacovia si Cioran din mine...., de viata mea prea obosita sa vrea sa mai bata intr-o inima batrana si carunta de atata, atata durere si irealizari, insa mereu am simtit ca ceva era neterminat, mereu am simtit ca exista ceva la care nu am ajuns inca, mereu am simtit ca trebuie sa merg mai departe!
Am simtit toate acestea deoarece atunci cand inchideam ochii obosita de viata, de rautatea celor din jur, iar sufletul incepea sa imi paleasca..., de fiecare data cand ma simteam pierduta si-mi ingenuncheam sufletul urland si plangand in noptile reci strangand perinita cu putere pe gura sa nu ma auda nimeni...simteam o luminita ca era acolo...o prezenta asemeni unei adieri calde care ma infiora cu o speranta launtrica..."nu se poate la capatul acestei dureri sa nu fie fericire"...imi ziceam!
De fiecare data cand noptile erau prea reci si singure, iar trupul si viata imi tremurau de teama neiubirii...un inger cobora si ma tinea strans in brate...ma mangaia pe par, ma legana si imi ingana incet o melodie care ma linistea si ma facea sa adorm cu ochii in lacrimi, dar cu sufletul inca sperand !
De fiecare data cand am cazut draga mea am cazut cu dorinta de a nu ma mai ridica vreodata...cu speranta ca voi uita tot...vroiam sa uit tot, dar era ceva care ma ridica de fiecare data, ma mangaia si stralucea doar pentru mine ca un far imens aruncat in mijlocul pustietatii din lumea asta si stralucea neobosit ghidandu-ma incet, incet catre capatul suferintei...incalzindu-mi sufletul inghetat...strigandu-mi mereu numele...aparandu-ma de orice umbra, aprandu-ma de orice...uneori chiar si de mine !
Uneori insa durerea si greutatea ma apasa prea mult si nu il simteam...poate pentru ca nu mai vroiam sa fiu salvata...pentru ca simteam ca nimic nu mai ma poate face fericita....pentru ca nu simteam ca merit sa fiu fericita..., dar trebuie draga mea sa ridici mereu fruntea sufletului, sa nu te lasi ingenuncheata de nici o "iubire" care se presupune a te iubi si in schimb te goleste de orice dorinta de a mai vrea sa traiesti, sa inaintezi sau sa surazi....
Aceea nu este iubire...nu este deoarece cei care ne iubesc cu adevarat nu ne fac sa suferim...si..NU NE PARASESC !
Este insa o lectie pe care o invatam foarte greu si numai atunci cand exista cineva care se incapataneaza pur si simplu sa ramana, sa lupte pentru tot ceea ce insemnam noi, sa vrea sa ne vada mereu fericite, sa ne adore si pasii...e o lectie pe care nu o putem invata decat in doi..., dar in doiul magic unde iubirea e la ea acasa, iar renuntarea nu exista!
Nu iti dori sa uiti draga mea...doreste-ti sa ti-l amintesti mereu si doreste-ti sa uiti doar durerea care ti-a lasat-o in urma !
Subiect: Mi-e teama... (Citit de 12461 ori)
