O LACRIMA in visul meu...

[AL`Xandra]

.............................
-Vino!
... si zambetul din ochii lui ma hipnotiza, ma atragea din ce in ce mai tare spre el. Nici nu am simtit cand m-a luat de mana si m-a tras in camera, ca apoi sa ma aseze pe canapeaua portocalie.
-Asteapta-ma~! ... si rostind acestea EL disparu in camera alaturata.
Se intoarse rapid, aducand cu el un superb violoncel. Se aseza pe scaunul din fata mea si imi zise:
-Asta e pentru tine, iubita mea~! Vreau sa nu uiti niciodata cat de mult te iubesc~!
... si incepu sa-mi cante o bucata inaltatoare... fina, dar fulgeratoare, candida, dar carnala... muzica lui te facea sa simti ca daca nu-l iubesti pe el, dragostea ta e irosita~!
(EL era un cunoscut violoncelist pe plan mondial pe care il intalnisem cu aproape trei ani in urma intr-un oras indepartat... calatoriseram impreuna in acelasi compartiment de tren si inca de atunci am simtit ca destinul meu incepe sa se schimbe... acolo s-a petrecut rasaritul iubirii noastre, de care eram atat de siguri incat am hotarat sa devenim unul, sa ne casatorim la doar cateva zile de cand ne cunoscuseram.)
Partitura interpretata cu atata forta de EL ma facu sa plang. Atunci el se opri si veni langa mine... ma lua in brate si incepu sa-mi vorbeasca...
-Draga mea, mai tii minte cand ne-am tavalit printre  flori la munte? Sau cand am inotat in raul rece? Sau cand am ramas o seara intreaga sub vasc numai ca sa ne putem saruta in voie? Te rog, draga mea, te rog, numai plange~! Toate au fost clipe frumoase, si vor mai fi clipe frumoase, caci inimile noastre bat la unison~!
Isi lua din nou violoncelul si incepu sa cante melodia noastra... in timp ce canta devenea parca din ce in ce mai ireal, incepea sa zboare deasupra mea.
Inima mea plangea, plangea, caci melodia lui era din ce in ce mai trista si semana din ce in ce mai mult cu un bocet... eu as fi vrut sa-i zambesc LUI ce se pierdea incet-incet sub ochii mei, dar nu puteam.
Eram parca o stana de piatra... nu mai puteam face nimic... ceva mult mai puternic decat mine ma controla, ma stapanea.
Fara sa-mi dau seama am inceput sa rad in hohote... aveam un ras demential care rasuna nu doar in mine... se raspandea peste tot facand parca sa se cutremure toate sufletele de dincolo de nemurire... din ce in ce mai usor, EL devenea una cu lumina difuza din camera, cu ultimele raze de luna.
-Adio, iubito~!!! Ne vom revedea curand, iar cand ne vom reintalni eternitatea va insemna doar o clipa in comparatie cu dragostea noastra~!
Si zicand acestea ma saruta si porni nepamanteste spre terasa ce da in gradina... l-am urmat in fuga, dar el se departa din ce in ce mai repede...
Ajuns langa copacul sub care noi ne-am petrecut prima noapte de amor, se intoarse si imi facu cu mana... eu ma sprijineam de balustrada terasei, plangand...

... mana mamei LUI imi atinse umarul... m-am uitat buimaca in jurul meu... pe terasa mai dantuiau parca doua suflete in jurul unei lacrimi.
Imediat cineva imi aduse o haina si o batista.
... simteam ca daca imi voi sterge lacrima de pe obraz, EL se va pierde pentru totdeauna in eternitate... o picatura era tot ce ne mai lega acum, dar nu am dus batista la ochi ...  si lacrima mai vietui un pic in bataia vantului de dimineata...
Asteptand sa dispara lacrima in neant, stateam inerta pe terasa...

-Ar fi vrut sa-l ai tu~!!! ... si mama LUI imi intinse violoncelul... martorul dragostei noastre...
Il atinsei usor si coardele vibrara incet... atunci am simtit ca EL e langa mine, ca e in mine, ca traieste cu mine... ~!!!

[Lorelei]

Corolar: textul ii aprtine Alexandei Iulia Tomescu - Lacrima unui violoncel

Esti chiar aceasta Alexandra?

[cv]

Domnita Lorelei, ideea este ca domnisoara AL`Xandra  sa scrie sursa nu sa identificam noi. Asa este corect? Nu suntem la vanatoare. Eu imi cedez propriul text. Prefer sa raman minerva

[Lorelei]

Pai eu am reactionat la lipsa ei de reactie. Tu ai fost prea delicata. Si raspunsul ei a fost sa posteze in continuare ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Iarta-ma, da' e prea mult.

[Lord_Saladin]

 De ce nu ati lasat-o pe Alexandra sa scrie ...
 La naiba, chiar asa de mult conteaza cine a scris ?!

[|ngerMorT]

Dragul meu Muzafer...tot ce am facut noi a fost sa-i atragem atentia Alexandrei ca atunci cand scrie niste texte, sa scrie ale cui sunt. Exista anumite texte unde chiar a zis ca "ma bucur ca-ti place povestea MEA" sau ceva de genul asta...cand de fapt povestea nu era a ei...Nu ti se pare normal  ca lumea sa stie cine a gandit de fapt acele povesti? Ale cui sentimente se gasesc acolo?
Alexandra a ales singura sa iasa de pe site, utea sa rezolve totul cu o simpla cerere de scuze si o promisiune ca de acum in colo va mentiona ale cui sunt textele scrise de ea. Decizia a fost a ei.

[Lord_Saladin]

 Indiferent , e o mare pierdere pentru forumul nostru... o foarte mare pierdere... mie imi faceau placere acele texte... si nu numai mie... Suntem inca in Romania... cred ca aici ideea de copyright e inca la inceput, mai ales ca era vorba oricum, de niste autori mai putin cunoscuti si mai putin canonici... Cred ca doar JS ar fii avut dreptul sa intervina aici, dar nu a facut-o.Si si daca ar fii facut-o, sunt convins ca ar fii facut-o printr-un mesaj privat politicos, nu asa, in public.
 In rest, nu comentez.

[DIANA]

Stiu ca textul care a dus la eliminarea Alexandrei a placut multora dintre noi. Si pacat ca o asemenea scriere a determinat un asemenea eveniment! Merita sa apreciem de la bun inceput
Azi ii cerem scuze autoarei de fapt si de drept - Alexandra Iulia Tomescu - pentru incidentul nefericit si o rugam sa ne impartaseasca varianta originala a textului numit  "Lacrima unui violoncel".
Draga Alexandra, te rugam sa ierti experienta neplacuta pe care ai avut-o pe forumul nostru si sa nu ne tii departe de sufletul tau! Si de vei vrea, fi-ne prietena! Te invit sa vii alaturi de noi, ca zau suntem oameni buni si cu inima calda!
Cu simpatie,
LoveTime.ro

[alexandra1407]

Multumesc Diana!
Mi-ar face mare placere sa imi postez integral textul:

Lacrima unui violoncel

-Vino!
…şi zâmbetul din ochii lui mă hipnotiza, mă atrăgea din ce în ce mai tare spre el. Nici nu am simţit când m-a luat de mână şi m-a tras în cameră, ca apoi să mă aşeze pe canapeaua portocalie.
-Aşteaptă-mă! şi rostind acestea Sergiu dispăru în camera alăturată.
Se întoarse  rapid, aducând cu el un superb violoncel. Se aşeză pe scaunul din faţa mea şi îmi zise:
-Asta  e pentru tine, iubita mea! Vreau să nu uiţi niciodată cât de mult te iubesc!
…şi Sergiu începu să cânte o bucată înălţătoare: fină, dar fulgerătoare, candidă, dar carnală; muzica lui te făcea să simţi că dacă nu-l iubeşti pe el, dragostea ta e irosită!
(Sergiu era un cunoscut violoncelist pe plan mondial pe care îl întâlnisem cu aproape trei ani în urmă la Praga. Călătoriserăm împreună în acelaşi compartiment de tren şi încă de atunci am simţit că destinul meu începe să se schimbe. În frumosul oraş ceh s-a petrecut răsăritul iubirii noastre, de  care eram atât de siguri încât am hotărât să devenim unul, să ne căsătorim la doar câteva zile de când ne cunoscuserăm.)
Partitura interpretată cu atâta forţă de Sergiu mă făcu să plâng. Atunci el se opri şi veni lângă mine. Mă luă în braţe şi începu să-mi vorbească:
-Iza, mai ţii minte când ne-am tăvălit prin florila Haga? Sau când am înotat în arteziana de la Roma? Sau când am rămas o seară întreagă sub vâsc numai ca să ne putem săruta in voie? Te rog, Iza, te rog, numai plânge!  Toate au fost clipe frumoase, şi vor mai fi clipe frumoase, căci inimile noastre bat la unison!
Îşi luă din npou violoncelul şi începu să cânte melodia noastră. În timp ce cânta devenea parcă din ce în ce mai ireal, începea să zboare deasupra mea. Inima mea plângea, plângea, căci melodia lui Sergiu era din ce în ce mai tristă şi semăna din ce în ce mai mult cu un bocet; eu aş fi vrut să-I zâmbesc bărbatului ce pierea încet-încet sub ochii mei, dar nu puteam. Eram parcă o stană de piatră; nu mai puteam face nimic: ceva mult mai puternic decât mine mă controla, mă stăpânea. Fără să-mi dau seama am început să râd în hohote; aveam un râs demenţial care rasuna nu doar în mine, dar şi în Iad şi în Rai, făcând parcă să se cutremure toate sufletele de dincolo de nemurire…din ce în ce mai uşor, Sergiu devenea una cu lumina difuză din cameră, cu ultimele raze de soare.
-Adio, iubito! Ne vom revedea curând, iar cand ne vom reîntâlni eternitatea va însemna doar o clipă în comparaţie cu dragostea noastră! şi zicând acestea mă sărută şi porni nepământeşte spre terasa ce dă în grădină. Îl urmai în fugă, dar el se depărta din ce în ce mai repede. Ajuns lângă copacul sub care noi ne-am petrecut prima noapte de amor, se întoarse şi îmi făcu cu mâna. Eu mă sprijineam de balustrada terasei, plângând.
…mâna mamei lui Sergiu îmi atinse umărul. M-am uitat buimacă în jurul meu…pe terasă mai dănţuiau parcă două suflete în jurul unei lacrimi. Imediat cineva îmi aduse o haină şi o batistă. Totuşi simţeam că dacă îmi voi şterge lacrima de pe obraz, Sergiu se va pentru totdeauna în eternitate…o picătură era tot ce ne mai lega acum, dar nu am dus batista la ochi(!) şi lacrima mai vieţui un pic în bătaia vântului de seară. Aşteptând să dispară lacrima în neant, stăteam inertă pe terasă.
-Ar fi vrut să-l ai tu! şi mama lui Sergiu îmi întinse violoncelul: martorul amorului nostru. Îl atinsei uşor  şi coardele vibrară încet…atunci am simţit că Sergiu e lângă mine, că e în mine, că trăieşte cu mine…!

sper ca v-a incantat la fel de mult ca si versiunea anterioara, care imi apartinea tot mie (cu mici modificari facute de cealalta Alexandra)!

cu amicitie,
Alexandra Iulia Tomescu