In campul gol, cuprins de valuri de intuneric, m-am lasat usor, in cadere libera, pe un nor de iarba albastra... Fremata, sarmanul, de durerea purtarii greutatii mele intr-insul... si impreuna cu vantul, ce-i agita firele, salbaticite, parea a fi invatat a vorbi, in soapta, limba universala a simtirii...
O invata-se pentru mine... pentru momentul, demult prezis, in care ma va purta-n patura moale, stinsa, violeta.
De fapt, isi schimba constant culorile, ca sa ma invete, din nou, a le privi, dincolo de contur... a le percepe, asemeni copilei de odata, creatoarea curcubeului de cristal... zburata pe aripile luminii, in infinitele tonuri, melodii, pe forma de-nteles a cuvantului, si fondul magic al cautarii culorii perfecte...
O intreaga poveste.
Poveste de care s-au indragostit atatea suflete, transformandu-le artistic, in marturii lasate-n urma, pentru a respira minunea trecutului in vesnicie. Mumificat in imagini-faclii aprinse. Sa-mi aminteasca, sa renasca, in mine, dorinta pasiunii ratacite...
Ramasa undeva, bolnava, intre cer si pamant, neterminata, neimplinta... ca un strigoi ce-si plangea soarta, fara sa aiba vreo vina pentru felul in care se intampla-se.
Parasit, intr-un colt batran, o inchisoare mucegaita... un apus pentru care nu mai exista sansa rasaritului. Tabloul a-nceput sa curga, pentru prima oara, tonurile sale rosiatice...
Lacrimile sale sangerii mi-au atins obrazul.
In timp ce eu mi-am intins mainile, usor tremurate, spre cerul, pregatit pentru caderea-i apocaliptica...
Vroiam sa inteleg daca nu cumva lacimile lui curg intocmai din proprii-mi ochi, nedefiniti in spatiul fantasmagoricului univers.
Ma inspaimanta gandul parasirii definitive ale ultimei mele picaturi... ultima ramasa vie, din oceanul inchis al trecutului.
Florea se uscase, dar nu in intregime.
Ii picasera aproape toate petalele, inafara unei singure, care inca se mai agata, insistent, de firul vetii.
Din lujerul ei nu mai ramasese decat o biata creanga de tarana inspinata.
Transformarea din fiinta in nefiinta.
Imi era mila de incercarea ei de supravietuire, fara nici un sens... ramasa pe aceeasi pozitie, de secole, fara vreo sansa de reimplinire.
Traia doar dintr-o prea__frumoasa amintire a unei irealitati, interzis, de mult, iubite.
Trecuse vremea abstractei sale iluzii.
Am adorat-o cu toata fiinta, dar nu mi-a mai ramas apa, sange, seva de viata, in pamantul secatuit al tristei mele fiinte, pentru a o mai putea continua a hranii, a creste, a implini si a o readuce la intregul de odata.
Si totusi, ea, petala solitara, ramase extatica, zambindu-mi, fara urma de repros, cu toata forma, prospetimea si culoarea care-i mai ramase.
Mi-era si rusine sa o mai privesc in candida-i incercare, atat de simpla, de ingenua, ca un copil, ramas singur intr-un castel de jucarie.
Si-si cotinua nestingherita jocul, in ciuda rugamintilor mele de-a-si pune capat durerii, adanc, refulate intr-insa.
De-a se sfarsi odata cu suratele ei. Cu intregul, deja mort, al florii.
Dar ea continua a-mi zambi, fara nici o urma de regret, in ciuda amarei stradanii.
Am lasat-o, intr-un sfarsit, singura, in pacea-i, imposibil de inteles, nemaichinuind-o cu propriile-mi deziluzii. Ramasese inca mult prea curata, mult prea alba pentru a putea concepe esenta intunericului, ce-a inceput a ma devora din momentul cunoasterii, al trezirii la crunta realitate.
Am parasit, asadar, campul, cu capul plecat... am parasit si iarba care, intre timp, se facuse rosie de atatea lacrimi, de atata sange de fecioara...
Si am abandonat, propriei tristeti, petala copil, in castelul ei, atat de fragil, de nisip...
Era ciudat, cum, in ciuda valurilor, a furtunilor, a salbaticelor uragane, si a tuturor celorlalte calamitati ale sufletului, ale campului meu, castelul ei inca rezista, intr-o stare ireal de stabila.
Mi-am luat adio de la matasea ei alba, cu un sarut, in timp ce ea nu inceta a-mi zambi, cu aceeasi minunata inocenta. Focul, dintre noi, ardea inca... lumanarea... soarele...
Am intors spatele tuturor acelor clipe...
Si in timp ce incercam, cu greu, a ma indeparta de ele, s-a auzit, din inalturi, un tipat, cutremurator, de pasare. Moment in care m-am oprit, uitandu-ma inapoi...
Era tocmai pasarea mea.
Mult iubita mea pasare.
Sufletul meu.
Jumatatea intregului.
Pasarea trecutului, cursa din transparenta lacrimilor mele, ramase mute.
Nu i-am auzit pana acum niciodata glasul acestei jumatati de aripi...
Se spune ca doar in clipa de gratie il va revela, in sfarsit, simtirii...
Dar cand mi-am intalnit pivirea cu imaginea ei, mi s-au deschis alti ochi, mai plini de sange si durere, ca niciodata.
Mai mult decat am crezut vreodata ca as putea suporta. In cutitul ruginit al celui mai aprig spin, crescut din tulpina florii uscate si-a infipt, pasarea mea, pieptul... Inima i s-a crapat in alte doua jumatati...
A murit astfel, ca sa-mi aminteasca de chemarea visului cel dintai, ramas cel din urma___ cel din umbra...
A murit pentru a ma trezi la viata, cu tipatul ei, cantarea mortii...
A murit pentru a-mi duce la extreme durerea, pana la schimbarea la fata, pana la coliziunea cu pictura iluziei fericirii.
Iubirea... Ca ultim gand...
(fictiune produsa in imaginatia EI)
Subiect: Imbratisand ultima petala (Citit de 4245 ori)