Hmm, sper sa nu intelegi. Am citit "parerea ta" si mi-au venit alte doua imagini in minte. Iarasi nu ma abtin.
Stiu ca multi dintre ei merg dupa aia sa-si cumpere aurolac, tigari, alcool poate chiar heroina, dar eu nu pot face deosebirea intre cel sincer si cel mincinos.
Eram prin anul III de facultate. Perioada de nebunii. Si de distractii ieftine, neaccizate. Intr-o seara fara somn. Eram impreuna cu un prieten. Cum nu eram de acord cu "boschetareala" am zis hai sa facem o vizita cuiva. Evident unui prieten. Zis si facut. Norocul nostru. Prietenul era acasa. Un pic cam somnoros. Noi cu chef de distractie. El nu prea. Dar totusi gata de a-si intra in rol. Cert e ca la un moment dat bautura lui s-a terminat. Si noi (cei doi de la inceput) ne-am indreptat spre cel mai apropiat loc de aprovizionare care din intamplare se afla in interiorul unei statii de metrou. Cumparam o sticla de alcool si din nerabdare sau inconstienta incepem s-o gustam. Chiar acolo. Chiar in statia de metrou. Nu mica ne-a fost mirarea si enervarea cand dintr-o data s-a apropiat de noi un individ ce s-a recomandat sunt de la politia metrou blah blah si voi consumati alcool in locuri publice. Va rog sa prezentati actele de identitate. Evident noi spre apararea noastra: Domne, ai perceput gresit, nu bem, noi doar gustam. Mergem la un prieten care locuieste in apropiere. El: va rog sa prezentati actele. Ne conformam si incepem sa ne scotocim buzunarele. Eu imi gasesc identitatea, prietenul nu poseda asa ceva la el. Individul: va rog sa ma urmati in birou sa va identific prin statie. Ehh, hai sa mergem, a prins omul infractorii trebuie sa ne supunem. Ne da omul o mica amenda (stiti acum ca v-am prins nu pot sa va dau drumul nepedepsiti) care in mod cert a produs in noi un sentiment de indignare. Din revolta prosteasca, comentand incidentul, ne-am apucat sa gustam din sticla provocatoare taman in dreptul iesirii din statia de metrou. Era aproape de ora inchiderii metroului. Cand ...
Cand din statia de metrou iese un grup de "aurolaci", "cersetori", "copii ai strazii", etc. Noi indignati, uite domne pe noi ne amendeaza pentru ca n-avem buletin si n-am rezistat sa nu gustam dintr-un sortiment pe care nu-l mai incercasem pana atunci, si pe ei ... pe ei nu ii intreaba nimeni sau nu le face nimeni nimic. Si cand comentam noi mai cu foc, isi face aparitia si individul de ne amendase. Deh, isi terminase omul programul si se indrepta linistit spre casa. Si noi ii stateam in cale. Am simtit nevoia sa ne uitam in ochii lui. Ce facusem pana la urma? Nu tipam, nu injuram, nu ne legam de nimeni. Si pana la urma cine ii spusese ca in sticla aia e ce credea el? Dar unul dintre noi nu avea buletin la el, si atunci dam prin statie... Dar individul probabil vazandu-ne acolo era cu privirea in pamant. Atunci noi constient am inceput sa repetam : Uite domne pe noi ne amendeaza pentru ca nu avem buletin si pe ei, pe aurolaci, pe avortonii mamelor din lumea-ntreaga, pe ei ii lasa sa faca ce vor. Poate ca la sfarsit de program individul care ne-a amendat pe noi se duce si isi cere "dreptu" de la aurolaci... In acel moment, individul care era cu privirea in pamant si-a ridicat-o si ne-am intalnit din priviri ... cu acel rictus pe care ti-l provoaca scarba. El a simtit nevoia de o justificare: Voi chiar meritati sa fiti amendati. Un lucru socant. Dar ce am facut? Evident ca raspunsul nu a mai venit. Au venit ironiile : Cum ziceati ca va cheama? Il cunoasteti pe domnul general de la capitala? Sau pe domnul colonel? Cred ca nici de domnul capitan icsulescu n-ati auzit...
Plecase individul, parca ne mai trecuse si noua amarul. Dar in schimb ne-a venit un gand: Cum o fi sa fii aurolac ... macar pentru o noapte.
Si aveam sa cunoastem acele creaturi ce provoaca scarba, mila, indignare, dispret, si ce-i mai rau neprovocata indiferenta. Pentru ca ... afara actiunea era in toi. Micii si marii aurolaci, copii sau barbati ai strazi incinsesera o "baza" de toata frumusetea. Noi ne uitam timizi si curiosi la ei. Uitandu-ne cum se distreaza. Cum se joaca, se alearga si se pocnesc. Pana la momentul cand mai mult in gluma am intrebat: putem sa jucam si noi "baza" cu voi? Si spre surprinderea noastra raspunsul a venit sincer: Cum sa nu. Puteti sa jucati si voi...
Si am jucat si ne-am distrat. Am comentat. Am terminat sticla pentru care noi coborasem de la prietenul nostru pana in statia de metrou. Si pentru care ne alesesem cu o amenda. Si nici nu ne-am dat seama cum s-a facut dimineata. Si cum am uitat de prietenul, care poate ingrijorat ne cauta, sau poate obosit se culcase la loc. Cert e ca aurolacii trebuiau sa se duca la munca. Si treptat unul dupa altul dispareau catre servici. Intre timp noi ramasesem cu ultimul aurolac care vizibil intr-o euforie ne intreaba: mergem mai incolo la un film? Noi, ametiti, de intrebare, sinceritate, penibil. Si totusi realisti: pai stii noi nu mai avem un sfant. In sticla aia erau toti banii nostri. Si mai avem si o amenda de platit. In 48 de ore. Aurolacul ambitios ne ofera raspunsul care a ramas intiparit: Nici o problema, cobor si intr-o jumatate de ora fac rost de 50 de mii. Ziceti mergem la film? Fac eu cinste. ... (continuarea nu-si mai are rostul)
Cerseste pe strada, dar cu toate acestea, are ceva nobil in privire, e mereu ingrijit (chiar daca are barba mare), se vede pe chipul sau ca odata a fost un om, intelectual... Cum sa nu dai bani unei asemenea persoane ?
A doua poveste. Alt decor. Alt gen de poveste. Din episoade:
In blocul in care locuiesc printre vecini am o familie de pensionari. Cu pensie mica. El fost muncitor necalificat, ea croitoreasa. Familie cu doi copii: cel mare asezat la casa lui cu nevasta si copil, avand locuinta la o distanta in timp de vreo 10 minute de parinti..., cel mic holtei, revolutionar cu diploma, facandu-si veacul fie prin pasajul universitatii unde in timpul zilei vinde carti, fie prin domiciliul parintilor atunci cand nu are altceva mai bun de facut.
Primul episod:
Ma imprietenisem cu batranelul (care, ca o paranteza, avea un handicap la un picior din cauza unui accident de munca) schiop in parcul din apropiere, el mare pasionat de ghiulbahar, io pasionat de orice joc de masa: sah, table, rummy, si intr-un final ghiulbahar. Jucasem impreuna destule partide de ghiulbahar in ciuda diferentei de varsta, discutasem, parcursesem impreuna drumul spre casa, mai tarziu cand m-am apucat si de fumat chiar mai "posteam" o tigara. Si ... la un moment (cu multi ani in urma) mi s-a parut normal sa-l ajut cu "cinci mii de lei pana la pensie" ca sa-si cumpere o paine si el. Ii stiam toata povestea, il cunosteam pe baiatul cel mic si il vizitasem si pe cel mare. Poate din acest motiv mi s-a parut normal. Omul nu cersea. Doar ca ii era jena sa ceara oricui ajutorul. Cert e ca trecusera doua saptamani, pensia trecuse. Si el nu returnase imensa suma de "cinci mii de lei" pe care singur se angajase sa o restituie pana la pensie. Nu ma gandeam eu la cei cinci mii de lei. In schimb ma gandeam la persoana care sparsese toate geamurile de la scara. Si la cel care le pusese la loc. Pentru ca era evident ca o asemenea isprava trebuie sa fi costat mult. Si aveam sa fiu socat: cand stand de vorba cu presedintele de bloc chiar in fata scarii aveam sa aflu cine erau actorii. Geamurile le sparsese fiul cel mic al batranelului meu, si de pus la loc le pusese tatal lui din pensia care venise. Si din care se angajase sa-mi dea cei "cinci mii de lei". Surprinderea mare avea sa fie cand spre finalul discutiei avea sa apara batranelul meu schiop, sprijinindu-se in baston, cu mersul sau de ratoi. Fara nici cea mai mica urma de apasare. Cu salutul caracteristic. La care nici macar nu am apucat sa raspund. Pentru ca din senin omul scosese cei "cinci mii de lei".
Al doilea episod:
Acum doua saptamani plecand spre piata la cumparaturi, in dreptul unei farmacii aflate in drum aveam sa-l aflu pe batranelul meu schiop. In tinuta lui de ani si ani. Cu bastonul lui de ani si ani. Cu ochelarii sai fumurii de ani si ani. Eu il salut. Schimb o vorba. Credeam ca asteapta pe cineva sa iasa din farmacie. Nici nu gandeam ca batranelul meu atinsese disperarea si iesise la cersit. In fata unei farmacii. Dar aveam sa aflu. Cand dupa aproape o ora de cumparaturi, ma intorceam spre casa. Si il disting pe vecinul meu. In acelasi loc. Impaturind tacticos o bancnota tocmai primita de la o doamna corpolenta ce tinea de mana un copil zvapaiat. Atunci am realizat. Si m-am intrebat: cum e posibil? Ca el sa stea la coltul acelei farmacii, atat de aproape de casa lui, atat de aproape de casa fiului sau mai mare, atat de aproape de atati cunoscuti... si totusi atat de departe?
Subiect: Si ei merita iubire! (Citit de 7297 ori)
