STRIGĂT PÂNĂ TÂRZIU

[George Ene]

STRIGĂT PÂNĂ PREA TÂRZIU

Iubito, e târziu şi încă mai scriu pătimaş pentru tine.
Deşi am aripile legate, încerc din greu să ies din mine,
Să răzbat… Dar cad, mă ridic şi năuc retez c-o secure
Neputinţa-mi - desiş întunecat de pădure,
Să scot inima deasupră-mi - pasăre liberă, să zboare
Spre tine, că prea mult depărtarea ta mă doare.

Scriu cu sânge: pedeapsă de ocnaş - o ştiu perfect,
Dar nu-mi fac probleme pentru că scriu drept
Şi nu mai am ce pierde. Am devenit ardere păgână,
Singurătate sinistră, asemenea peisajului din lună,
Ce-mi înteţeşte iadul cu mări de lacrimi grele
Şi-mi aduce, nopţile, sub pleoape, vise rele
Şi coşmaruri - căci toate mă inundă
Să te văd plutind, iubito, pe vreo undă.

Chinul îmi strânge cumplit fruntea, ca un cerc de foc.
Îl las să mă ardă de tot, că tot n-am noroc
Să te văd, să-ţi vorbesc, să-ţi sărut vibrarea,
Să mă-nfioare cuprinderea ta,
                               cum mă-nfioară marea,
Să mă topesc la picioarele tale, să nu mai fiu
Această sahară târzie - a risipirii disperate-n pustiu,
Căci fără tine pâlpâi în noapte ca o lumânare
Uitată pe-un mormânt al nimănui, fără căutare.

Rătăcesc, iubito – zbucium viu, şi voi mai rătăci
Să-ţi dau întâlnire, până m-oi isprăvi…
Când totul se va întoarce-n praf, aici, pe pământ
Şi-ncă nu-ţi voi fi în preajmă, îţi voi fi în gând,
Căci din pulberea inimii mele, îngropată-n pustie,
Se va-ntrupa Pasărea Phoenix, cea de-amintire târzie,
Care mă va purta prin zbateri tăioase de vânt
Să fiu lângă tine strigăt perpetuu, îngropat în cuvânt.

[Lorelei]

Astazi
au crescut anotimpuri nebanuite
peste vechile riduri.
Clopote mai tanguie
in rastimpuri
a jind apus dupa fluturi.
Dar astazi...
astazi o primavara albastra
se rasfrange in merii desfrunziti.
Iti surand in zambet de Eva -
ecoul al vechiului refren
picurat in ureche.
Numai in spatiul inchis
dintre mine si mine
mai creste uneori
un picur scump
atarnat de lungile streasini ale privirii.
Gandul tipa dupa dezgradirea de tine
ca un cersetor
la raspantii de drum.
Se-asterne linistea dinspre apus,
in dans ametitor de fulgi
ai inca neninselor zapezi.

[George Ene]

STRIGĂT PÂNĂ TÂRZIU (II)

Colegei noastre Lorelei, pentru talentul Domniei Sale
de a prelungi atmosfera acestui…"strigăt".

Un fulger, ţipăt al luminii,
poate fi întârziat
când sfâşie întunericul pustiei
şi nu se opreşte nicăieri.
Un ţipăt, fulger al inimii,
poate fi întârziat
când nu e auzit de fiinţa iubită,
nepăsătoare ca un trecător pe stradă.
Un strigăt întârziat
e o ardere fără ecou,
când Maestrul, ce-şi zice Iubire,
n-a acordat viorile inimilor.
Un strigăt până târziu
e un ecou ce iese din sine însuşi,
sfericitate a durerii
capabilă să incendieze Universul.
Iubirea e un strigăt până la infinit
atunci când trece din ochii ce ard
în închipuitele şoapte
care nu se opresc la nici o poartă
ci pier ca apa în nisip
ori ca paşii drumeţului dedemult…
Un strigăt până târziu
se iscă dintr-o privire-scânteie
şi creşte copăcel, copăcel,
odată cu paşii copilului
care devine adolescent şi-apoi bărbat,
spre a se risipi în pulbere
şi-n pietre. Atâtea pietre
câte strigăte până târziu…
Vin ploile, vin florile, vin fructele,
vin iarăşi ploile
şi ninsorile, şi anii, şi strigătul
devine ecou al neputinţei
ce se opreşte-n pământ.
Aşa se rotesc anotimpurile
şi tot aşa se rotesc generaţiile
şi glaxiile,
ca un strigăt perpetuu
până târziu, până mult prea târziu,
când se aşterne tăcerea
acestui univers al neiubirii
peste acest Univers neînchipuit de frumos,
care o va lua negreşit de la capăt -
prea târziu, mult prea târziu pentru noi doi…

[Lorelei]

Colegului iubitor de pamant, in asteptarea altor strigate si cu speranta ca moderatorii vor ierta postarea lor aici, la tema de casa, si nu la poezii.


Motto: "Intre rasaritul de soare si apusul de soare
              sunt numai tina si rana"

Cobor din tabloul lui Munch
cersind de la ziua de ieri
putina voce, atata doar, putina voce.
Da-mi mana sa zguduim in tipat,
din temelii, tacerea asta neincapatoare.
Ma aplec peste margini de gand
ca un betiv peste paharul intins,
in voluptoasa dependenta de ieri.
Imi scutur tampla de ganduri,
in Universul asta neinchipuit de frumos,
asezand deopotriva spre tine si inapoia ta
gama asta rasturnata-n bemoli
care nu tipa, ci numai se tanguie minor.
Da-mi suflu, da-mi aripi,
da-mi un instrument inca neinventat
sa-ti tip peste iarna
pustiul asta de strigat care nu-mi da pace,
evadat din tabloul lui Munch
si infipt in inima ca un tarus
in dureroasa exorcizare de ieri.