Relatia mama-fiica

[andutzyk18]

cand eram mai micutza nici nu ma gandeam vreodata ca am sa ajung sa vb cu mama despre absolut orice...simteam o incredibila rusine in ai povesti tot ce e legat de viata mea.insa odata cu inaintarea in varsta...incepand de pe la 15-16 ani,am inceput sa ma maturizez mult..mama a plecat in alta tara pt.a munci de cand aveam aproape 13 ani..asa am fost nevoita sa invat sa fac ce face o femeie in casa,in primul rand sa gatesc.pe la 16 ani am inteles cat de greu ia fost mamei mele sa mearga si la servici,sa faca si mancare,curat si sa aiba grija de noi.
atunci am inceput sa ma gandesc la ea,la ce este in sufletul unei mame cand nu stie nimic despre viata fiicei/fiului ei.de ce sa nu ii povestesc?pana la urma ea iti demonstreaza in fiecare zi cat de important/a esti pt.ea,te iubeste neconditionat,iti vrea doar binele.treptat am inceput sa ii marturisesc despre ce am facut pana la aceea varsta,cand aveam o problema,o sunam pe ea si ii povesteam.
am inceput sa o simt aproape.nu ma judecat niciodata pt.ce am facut,ba chiar ma laudat si o face de fiecare data cand are ocazia,stie sa pastreze un secret(nu ca asa zisele prietene ca afla jumate de oras),o mama e alaturi de tine la bine si la greu,iti da cele mai bune sfaturi...daca gresesti cu ceva,iti spune ca omul e facut sa greseasca,important e sa nu mai repete acea greseala.
pe mama o consider cea mai buna prietena a mea,multi spun ca am devenit mamoasa,dar cand vezi ca lumea e perfida,singurul prieten adevarat iti este parintele....stia de deceptiile mele in dragoste,am fost in vacanta la ea si mi-a facut cunostinta cu cineva care credea ea ca e numai bun pt.mine..culmea e ca a ajuns sa ma cunoasca atat de bine,incat nu a dat gres in incercarea ei de a fi Cupidon 
pt.mine mama e cea mai frumoasa,inteligenta,iubitoare femeie din univers.este o fiinta minunata si ii multumesc lui D-zeu ca  avem o relatie mama-fiica nemaipomenita.
pt.cele care nu au o relatie buna cu mamele,le sfatuiesc sa incerce sa isi deschida un pic sufletul ca nu vor regreta.

[digitty]

Fara referire directa la tine, digitty, deci nu lua drept ofensa randurile urmatoare.

Ne lasam usor cuceriti de expresii gen "ai multa personalitate", crezand ca am atins un ideal. Confundam "personalitatea" cu incapatanarea, chiar ignoranta. Spunem adesea "sunt sincer cu cei pe care ii iubesc, nu ii mint niciodata" si avem totodata pretentia sa ni se recunoasca inalta calitate si valoare. Ne place sa folosim clisee gen "sunt om dintr-o bucata. Spun lucrurilor pe nume. Nu ma ascund dupa deget" si avem pretentia ca persoanele cu care vorbim sa nu se supere cand le jignim, caci, in fond, am fost sinceri.
E destul, oare, sa fim sinceri? Sa avem puterea sa recunoastem in fata parintilor "asta sunt, vreau sa fumez si nu ma poate opri nimeni"? Cum vi se pare ideea unora dintre parinti de a accepta faptul ca fiul/fiica lor fumeaza si de a-i spune "fumeaza in casa, nu vreau sa stiu ca te ascunzi pe la colturi sau prin baruri ca sa fumezi"?

Personalitatea si incapatanarea sunt lucruri total diferite.  Eu personal, nu prea ma impanez la astfel de remarci...cum am spus, prefer sa-mi vad de treaba mea  
Nu pot avea pretentia sa mi se recunoasca "inalta calitate si valoare" daca nu demonstrez acest lucru.


Vin sa completez (sau sa corectez, mai exact) parerea mea vis a vis de acest subiect (dupa 3 ani in care mi-am mai conturat si eu unele valori ). Ii dau dreptate lui Catty referitor la "mintitul cu diferite tampenii" dar in rest imi pastrez punctul de vedere.
Este mama mea, o respect, o apreciez dar, cum m-a invatat chiar ea, treburile mele personale, sunt doar ale mele. Ca am o fire mai directa, asta nu inseamna ca jignesc atunci cand punctez un lucru, cu atat mai mult cu cat, in cazul de fata, este vorba de propria mea mama care ma cunoaste foarte bine si e constienta ca nu am astfel de intentii.
Cat despre exemplul cu fumat...consider ca e lipsa de respect sa fumezi de fata cu ei...dupa ce ca iti faci un rau, le-o mai si trantesti pe tava...














[/quote]

[micuta1989]

Eu am crescut fara partintii si cred k le-am simtit cel mai mult lipsa, tatal meu a decedat cand eram micuta, iar mama s-a recasatorit, pe sora mea si pe mine ne-a lasat la bunica, care ne-a accentuat lipsa parintiilor, sorei mele i-a fost mai usor, fiind mai mare, mai matura, intelegea mai multe...dar eu nu puteam decat sa plang lipsa mamei si sa ma rog in fiecare seara la Ingerasul meu sa mi-o aduca inapoi. Bunica mea ne batea si ne punea la munca in gospodarie, considera ca un om este fericit daca are mancare si adapost. Nu am sa uit niciodata noptiile cand ma puneam la somn plangand si imploram Divinitatea sa mi-o aduca pe mama, sa imi stearga lacrimiile si sa ma stranga in brate.Dupa mult timp am inteles ca totul se intampla cu un motiv si traumele din copilariile m-au facut sa realizez cat de importanta este o mama pentru copilul ei. Asa ca va rog frumos iubiti-va parinti, respectati. o seara placuta

[Just]

Bună dimineaţa,

Personal, am avut o relaţie excelentă cu mama încă de pe când eram copilă. Pot să adaug că am avut o relaţie bună cu ambii părinţi, însă fiind fată mi-a fost mai uşor să mă apropii- discut cu mama. Am crescut alături de ea având-o ca pe cea mai bună şi de încredere prietenă, iar în clipa de faţă relaţia a rămas aceeaşi. Indiferent prin ce am trecut sau cum m-am comportat, indiferent că am fost tristă, deznădăjduită sau din contră, fericită, ea mi-a fost alături. Pe când în ochii multor cunoştiinţe din exterior, posibil prieteni, am văzut invidie, mama a fost lângă mine bucurându-se de bucuria mea. Probabil că asta m-a ţinut atât de aproape de ea şi m-a făcut să apreciez într-atât relaţia noastră atunci când am fost capabilă să înteleg, să privesc lucrurile mai în profunzime. În afară sunt mulţi în ochii cărora, deşi se străduiesc să nu arate, poţi ghici că îi roade când ţie îţi merge prea bine, ba uneori simt nevoia de a mă feri atunci când vine vorba să vorbesc de fericirea mea sau lucrurile bune pe care viaţa mi le scoate în cale. Niciodată nu vei simţi asta în prezenţa părintelui tău! Ciudat a fost faptul că, adolescentă fiind, cu cât aveam mai multă libertate din partea părinţilor mei, dată fiind relaţia noastră, cu atât mă străduiam să nu fac ceva rău care îi poate dezamăgi. Sunt diferite modalităţi, probabil, de a-ţi îndemna copilul pe drumul cel bun.