Ceaţa

[Semiramis]

Ma iubesti?
Nu imi pune intrebari la care nu vrei sa stii raspunsul...nu te iubesc!
Minte-ma!
Nu pot...nu vreau sa te ranesc!
Stiu ca vei pleca de langa mine inainte ca zorii sa rasara...
Nu stiu...voi pleca mai curand decat banuiesti.
Mai stai cu mine?
Mai stau...o vreme, pret de-o rugaciune.
Stii, frunzele au fost furate de vant.
Stiu, am vazut aseara...si odata cu ele a plecat si inima mea, lasandu-ma cutremurata.
Te iubesc!
..........................eu nu.

[Semiramis]

astazi cerul imi plange. imi plange cu lacrimi ciudate, cum n-a mai plans niciodata. nici ceata nu vrea sa se mai lase peste pamantul ud.
cineva mi-a spus ca acajoul nu e o culoare ci e un sentiment. acum il asociez cu tristetea. atat de adanca. degeaba astept inmuguriri de copaci sau ma uit in zare dupa aripi de cocori. primavara asta intarziata refuza venirea.
ploua astazi. cu desertaciuni. cu goluri in suflet.
imi tac tristetea si incerc sa zambesc catre ceruri. poate asa, o sa iasa curcubeul si am sa inventez o a opta culoare s-o anin in cer, langa indigo.

[Semiramis]

nici vantul nici ceata deopotriva nu-mi mai cunosc imprejurarea.
pe mare, norii imi alunga stelele. dati-mi diminetile inapoi...si ceata mea!
si noptile mele...

[Semiramis]

ceaţa...parcă niciodată nu am vazut-o atât de frumoasă ca astăzi. nu înţeleg...oamenii se tem de ea. de nălucile ce o însoţesc.
am păşit prin ea şi peste ea şi m-am umplut cu mirosul ei aparte, unic şi mişel. miros de apă. miros de cer.

ceaţă frumoasă cu ochi de pădure. am tânjit-o parcă, îmi amintesc, o vreme. astăzi, când am simţit-o, am ştiut. curcubeul era ascuns în ea, dar nu mi-a păsat. era frumoasă. cred că încă mai este. însă am plecat. zâmbind. de ceaţa mea...numai a mea.

[Semiramis]

e ceaţă iar. numai că acum miroase a iarna ce ne tot dă ghes să scoatem haine groase din dulap. mergeam prin oraşul aporape pustiu şi mă bucuram că nu se văd firmele luminoase de pe blocuri. nu îmi plac. iar ceaţa, draga mea ceaţă, le ascunde.
avioanele stau cuminţi pe pistă. nu mai zboară. când e ceaţă, dorm si ele. se odihnesc.
las' să fie ceaţă! poate mai întârzie şi iarna asta.

[Semiramis]

încă mai am amintirea iubirii mele pentru ceaţă. dar nu îmi pot aminti însă de ultima dată cănd am iubit-o. să fie acum două seri, sau poate acum o lună...? iubesc ceaţa cu furie. aşa cum mai iubesc furtuna, ploaia, marea şi frunzele. mi-e dor de ceaţă. mi-e dor şi nu îmi pot aminti. şi n-aş şti ce să fac.

[Zantiala]

Frumos... e o placere sa te citesc, Semiramis !

Poate ca intr-o buna zi, ceata se va rupe, si dincolo de ceata vei gasi o implinire aparte.

[Semiramis]

merci Zantiala, 
dupa cum se vede iubesc ceata. si o sa o iubesc o viata. o iubesc si la tristete si la bucurie. stii, uneori, cand e ceata si eu merg la drum intins, trag pe dreapta, ies din masina si adulmec. tu stii cum miroase ceata?  odata intrata in nari ea nu mai iese.

[Semiramis]

e seară azi. abia de se mai cern pe mine lumini de licurici însinguraţi. căci inima nătângă nu mai plânge şi nici nu-nvaţă. iar versurile au început să se scrie singure. fără pană, fără toc. poeţi distraţi le inventează.
e seară azi. abia de mai aud în depărtare acorduri sparte de vioară. cu coada ochiului surprind năluci fugind de lună. dansul nu s-a oprit. doar partiturile sunt rupte.
e seară azi. abia de mai visez la stele şi luceferi dragi pierduţi în boltă. mă-neacă plânsul şi zâmbesc. am aşteptat cocorii ca să le arăt calea. şi au venit.
e seară azi. abia de îmi doresc să se mai lase ceaţa. e seară azi.
şi poate fi şi mâine.

[Zantiala]

Simt o tristete in cuvintele tale...
Haide sa te iau de mana... inchide ochii.... voi trimite codrii verzi sa iti aduca un zambet, si aburii diminetii sa iti inveseleasca inima calda. Fie ca pasarile primaverii sa iti insenineze zilele, si flacarile inserarii sa iti alinte visele...

[Semiramis]

ceaţa născoceşte iluzii incontestabile. de gri sau de albastru, nici eu nu ştiu. a venit aseară şi mi-a spus că nu o să mai vină. eu însă am aşteptat. ce? poate un dor de patimă sau de sărut. nici eu nu ştiu. şi totuşi noapte după noapte, mai aud susur de şoapte, sau cine ştie ce păreri, minciuni. nici eu nu ştiu. nu am văzut cine-a venit, sau cine m-a strigat, ori cine mi-a spus că că nu mai vine. fiinţe lacustre îşi târăsc vieţile prin mlaştini, fericite. de ce n-ar face-o? nici eu nu ştiu şi cred că nici ele. dar ce, contează? e tristă ceaţa mea? nu e. doar vorbeşte aşa, fără de rost. nici eu nu ştiu.

[Eve]

Ceaţa nu este tristă doar anumite lucruri te apasă chiar după ce au trecut aşa cum altele te uşurează.
Bunăoară aici, nu mai departe de ieri, printre frunzele acestea minuscule se zărea o cornişă galben deschis şi un colţ bătut de soare de culoarea fisticului. Îmi amintesc că-mi plăcea să merg pe aleea acoperită cu pietriş, printre cei care aduceau fărâmituri de pâine pentru lebede, să ascult greierii la nici un metru de mine şi să visez, să visez....
Dar astăzi, astăzi toate astea mă apasă şi simt că nu iubesc decât ceaţa. Răsuflarea ei urmează ritmul zilelor mele şi ceea ce-mi place a numi somnul ei pare la fel de plin de nevinovăţie, ca noaptea de rouă. O iubesc. Iubesc pielea ei umedă care o alintă neâncetat pe a mea, iubesc veacurile adunate grijuliu în patina palmelor ei. Pentru ea aş vrea să fiu străvezie, albastră, sau albă, sau poate gri aş vrea să fiu. Aş vrea să am ochii opaci şi să uit totul în afară de cântecul inimii. Dar nu pot s-o fac până la capăt nici azi... Mă opreşte o ultimă dorinţă. Pentru dorinţa aceasta, atât de vinovat umană, aş vrea să-i cer iertare, pentru că ne potrivim... şi pentru că încă o dată o trădez. Dar ea, ea ştie şi ştie că astăzi îmi doresc să ies din învelişul meu material  şi ridicându-mă deasupra lumii să văd că formăm amândouă o singură fiinţă. Şi mai ştie că numai către dimineaţă am să mă uit iar la arabescurile emoţiilor din ce în ce mai atenuate şi o să mă întreb: unde-i soarele? Iar ea, ea o să mă alinte ca pe o fiinţă fără minte ce sunt ştiind că vor reveni dimineaţile de demult, când camera părea strălucitoare, visurile mele erau evantai albastru iar eu alergam s-o îmbraţişez şi să-i spun că-mi e dragă.

[Semiramis]

cineva mi-a furat ceaţa. nu ştiu când. odată cu zborul cocorilor. nici eu nu ştiu când au plecat.
în căutarea ceţii, am redescoperit ploaia, cu firele ei lungi de ţărână. în ele iau naştere nuferii.
am cules vreo trei. şi i-am pus în glastră.
mi-a văzut cineva ceaţa? cu amintirile ei sonore. de lut, sau nu mai ştiu exact. se modelau. năluci.
mi-e dor de ceaţa mea.
mi-e dor de ceaţa mea cu lună, noaptea. căci numai noaptea ies ielele-n pădure. fără frică şi suspine.
ştie cineva unde este ceaţa mea?

[Semiramis]

mi-e ceaţă iar...şi drumul lung mă cheamă, cu dor, cu zăpezi şi cu păduri de cedru. e linişte la mine, poate la tine-i frig, te strig...berzele au plecat departe, pe vremea când încă nu te cunoşteam. şi ţes acum poveşti nemuritoare, depre iubirea mea, încă nenăscută.
mi-e ceţă iar...şi vântul nu m-alină. îmi fuge cu frunze, cu valuri şi cu ţipăt de lună. neplânse doruri îmi joacă-n amintire, cu pleoapele tale adorm în fiecare vis. unde-ai plecat străine, înainte să ajungi la mine?
să te mai aştept?

[George Ene]

   E bine că filtrăm fenomenele impetuasei Maici, Natura, prin prizma sentimentelor noastre, dovedindu-ne, prin aceasta că-i suntem fii iubitori şi fiice iubitoare, pentru că, probabil, undeva, cine ştie unde, se înregistrează (ca plusuri de karmă – cum văd că abundă pe sit) toată sensibilitatea noastră, de-acum, ca tineri ce (încă) suntem…
Numai că «ce ne facem (fetelor ?)» când numai în Capitală s-au înregistrat, în aceste zile cu ceaţă, mai mult cu 43% - decât media anuală - nu doar simplele puseuri reumatice poliarticulare, ci şi crizele atroce de sciatică, dezechilibre gastrice şi chiar psihice. Nu mai spun despre accidentele datorate «iubitei şi admiratei» noastre ceţe…
   Una peste alta vom fi fiind noi fiii şi fiicele Maicii Naturi, dar să n-o lăudăm prea mult că şi-o ia-n cap…
   Într-adevăr, ceaţa predispune la visare. Şi o face pentru că vând nevrând ne ţine-n casă, iar în casă ce să faci mai cu folos decât să… visezi, să visezi de unul singur ori în cuplu, caz în care din visare o dai pe ceartă (din cauza… ceţii).
   În fine, nu pot încheia aceste câteva notate fulguraţii, înainte de a vă spune că admir sincer izvorul pururea viu de imaginaţie antrenantă care poartă numele Semiramidei, acesta fiind chiar draga noastră Semiramis, (pe care-mi îngădui – cu voie de la ‘’Stăpânire’’, desigur – s-o îmbrăţizez, profitând de această ceaţă densă, ce s-a lăsat iarăşi peste Ţară – că, doar nu ne vede… nimeni!)