Tot ce vreau sa punctez este ca... de orice nationalitate ar fi, barbatii... sunt la fel, adica sunt tot... oameni. In consecinta, se vor comporta in orice situatie data ca niste oameni, si nu ca niste "mentalitati" sau ca niste "nationalitati". Si ei au sentimente, si ei poate au iubiri trecute la care inca se mai gandesc din cand in cand, si ei sufera uneori din dragoste, si ei se ataseaza mai usor sau mai greu de o persoana.... Fiecare dintre noi suntem diferiti si unici. Diferita si unica va fi si experienta acumulata de fiecare dintre noi, si personalitatea, si modul de a reactiona in diferite circumstante.
Acum, ca sa fiu un pic mai explicita... Sa va povestesc un pic despre francezul meu.

Este un om extraordinar, un excelent bucatar (cu ocazia asta, am facut cunostinta un pic mai in profunzime cu bucataria franceza...

), canta la pian si a facut 6 ani de trompeta (desi inca nu am avut ocazia sa il aud performand la acest instrument), e muncitor, e serios, e organizat, e sociabil, e aratos, e sportiv, e sensibil... e tot ce si-ar putea dori o femeie. Dar e la fel de pierdut ca orice suflet care... a iubit odata si s-a daruit cu toata fiinta lui unei femei... care nu a stiut sa aprecieze toate aceste lucruri. Acum, imaginea ei ii bantuieste viata si sentimentele, l-a transformat intr-un morocanos si intr-un sceptic... Iar ceea ce a fost si poate ca inca mai este intre noi... nu se poate numi mai mult decat... poveste trista... Din mii de motive. Dintre care cele mai tragice mi se par tot cele care tin de trecutul lui, pentru ca nu ii dau voie sa se mai bucure de clipe, atat cat mai putem si cat ne mai este permis...
In concluzie, o familie nu se poate intemeia in lipsa dragostei, iar dragostea... este acelasi sentiment inaltator, sacru, greu de atins si greu de pastrat pentru romani, ca si pentru francezi, sau orice nationalitate vreti voi... Take care!
