ÎMI LIPSESC DE LA O VREME
Mă opresc la semafor, neliniştit:
foamea mă împinge-nainte,
dar inima mă trage-napoi.
Mă dedublez.
Unul ce sunt dintre cei doi
se amestecă-n mişcarea browniană
a semenilor
şi aleargă hotărât într-acolo.
Celălalt ce sunt dintre cei doi
- copilul uimit din mine -
dă o fugă înapoi,
până-n secolul trecut,
pentru că la despărţire
a uitat să sărute
cele două şuviţe de păr,
blondele,
jucăuşele,
zvâcnind de prospeţime
pe fruntea fetei dragi
rămasă învăluită în tandreţe -
regină în fotoliul ei,
pe când el, regele,
îi asculta în taină clopoţeii inimii…
În apartament nu mai e nimeni.
Dar nici apartamentul nu mai e,
nici cartierul şi nici oraşul
nu mai sunt:
“Unde mă aflu, Doamne?”
Realitatea s-a dedublat şi ea:
Cea de-acum a luat-o într-acolo,
grăbită,
după nevoile zilnice.
Cea de ieri seară,
visătoare,
în care încă mai respir şi exist,
s-a pierdut în viitor,
unde un El şi o Ea
se contopesc într-un fotoliu
de aer pur, sută la sută…
Devin ţiuit în urechea dreaptă,
mă deşurubez
din viziunea inimii
şi mă cedez căderii libere,
până la marginea lucidităţii
…într-o sacoşă goală, de plastic,
pendulând în faţa mea,
lângă două picioare frumoase –
sticle de lampă
în care-mi arunc ochii:
“Dacă nu vă hotărâţi,
măcar nu încurcaţi circulaţia!” -
mi se aruncă-n obraz,
din spate.
Mă scutur de iluzia dedublării
şi-o pornesc mecanic
alături de semenii mei,
normali sută la sută.
Trebuie să mă grăbesc
să-mi prind din urmă jumătatea
plecată cam de multişor într-acolo:
poate aseară,
poate-n secolul trecut,
cine mai ştie…
Prea nu-mi aparţin, Doamne,
şi prea-mi lipsesc de la o vreme!
Subiect: ÎMI LIPSESC DE LA O VREME (Citit de 10169 ori)
