tarziu, mult prea tarziu...

[Lorelei]

Te-am aşteptat (înnebuneam pe marginea clipei). O vreme te-am aşteptat (te-aş fi aşteptat o viaţă...)
De ce?
M-am gândit că o să vii (să mă alinţi cu un gest interzis).
Am zis că vin?
N-are importanţă (oh, cât ar fi însemnat să fi venit!). N-am stat mult (numai o eternitate împietrită în aşteptare). Era târziu, oricum (mult prea târziu, din păcate).
De ce-ai crezut că vin?
Nu am crezut niciodată nimic (din ce spui, dar mai sper uneori câte un ţărm de mare reinventată).
Pleci?
Da (roagă-mă să rămân!). E târziu (doamne, cât de târziu şi de întuneric!).
Mă duc şi eu atunci!
Du-te (mai stai!). E târziu (prea târziu!). Te sărut (cum numai eu ştiu... ah, buzele tale...)
Te pup şi eu.
(E mult, mult prea târziu!)

[George Ene]

Poemul tău - împletire de gânduri-ultimat, care-şi vorbesc, precum gândurile imperative ale condamnatului aflat sub ştreang, în ultimele clipe ce i-au mai rămas - e o radiografie a sentimentelor contradictorii, strigate din adâncul inimii, fapt pentru care, tocmai de aceea, aş zice că acest poem (al tău) e o Şcoală de Poezie, unde se învaţă, iată, cum se compune o astfel de poezie, pornind de la modul în care poate fi descifrată...
Frumos!
Dincolo de acest aspect creativ şi estetic, dacă nu sunt prea indiscret, totuşi, te întreb şi eu (tot aşa cum mă întreabă, pe mine, Sarmis): cine-ţi e modelul, Lorelei dragă?

[Semiramis]

am vazut-o ieri, agatata de ultima clipa a inserarii. tacea. am vrut s-o intreb ceva, am vrut sa-i ating mana, dar m-am temut sa nu isi revina din imaginarea tarmului de mare neinventat inca. m-am temut sa n-o gonesc. o simteam cum asteapta, cu buzele pline, amintirea sarutului nesarutat de alaltaieri. iarna isi cerea parca iertare pentru neninsa zapada, coborandu-i pe frunte aripile corbilor. iar ea statea plecata, cu neplanse lacrimi. as ruga-o eu sa ramana, sa stau aici cu ea pana la miezul noptii si inca doua ore. sa tac si eu cu ea. iar apoi, singurul lucru tarziu ramas sa fie, nu viata ei ci ora la care plecam spre dimineata.

[10ani]

 In orice situatie e bine sa ne ferim de remarca ''e tarziu,mult prea tarziu''

[10ani]

In viata fiecaruia dintre noi apar cateodata situatii in care increderea si rabdarea noastra sunt puse la incercare si ajung la limita, insa singurii oameni fara probleme sunt cei morti. Daca astepti ca fericirea sa vina din lucruri pe care nu le poti controla esti condamnat la o nefericire vesnica, fericirea este in mainile tale; tu iti poti schimba viata acum, dar pentru asta este nevoie de cunoasterea de sine, de urmare a propriilor dorinte si sentimente, de incredere in aproapele nostru si in noi insine, deoarece rodul credintei este iubirea, rodul iubirii este slujirea si rodul slujirii este pacea. Inainte ca lucrurile din viata ta sa se schimbe, tu trebuie sa te schimbi. Traieste-ti fiecare zi ca si cand ti-ar fi ultima pe pamant!

[Lorelei]

Pt. geophilos

nu exista modele reale. Lumea mea e o abstractiune in care apare uneori cate un EL - proiectie a ideii mele de print fermecator.

Pt. 10 ani

multumesc pentru ganduri. fericirea apare uneori nechemata, ca si nefericirea. pe amandoua le voi privi deopotriva de circumspect.

[Semiramis]

si pentru Semiramis nimic?
 

[Lorelei]

Semiramida draga,

raspunsul pentru tine e mai lung si inca se coace sub tampla. O sa vina...

[Lorelei]

eram suspendată între două crepuscule. tăceam. ţărmul de mare încă mă aştepta, clocotea sub tâmpla fierbinte. mâna ta… ah, mâna ta. am zărit-o întinsă printre nisipuri şi m-am sprijinit ca intr-un toiag. bătrâneţea…am tăcut împreună şi am râs apoi împrună. soarele zâmbea acajou şi luna plângea blond. şi între două măşti de teatru absurd ne-am regăsit pe acelaşi mal, lângă aceleaşi cochilii sparte, umplute conştiincios de nisipul adus la ţărm de o mare neinventată încă.
“nu spun ca a fost un noroc ca te-am întâlnit / spun numai că a fost o minune” (Nichita)

[Semiramis]

cand ti-am vazut mana intinsa, m-am ancorat in mare, sa pot duce intensitatea atingerii tale. nu am spus nimic. ti-am cules lacrima si am gustat-o...m-a cutremurat. te-ai asezat langa mine pe mal...apoi te-am imbratisat si ti-am povestit de tărâmul nemaivazut ce se intinde dincolo de marea pe care acum, abia acum, am inventat-o...cu tine prietena draga. as vrea acum sa-ti impletesc grânele din par cu acajou-ul pletelor mele, o singura coada si apoi s-o leg de inserare...sa ne dam usor, in leaganul lunii. imi zambesti te rog sirena?

[Lorelei]

cu cel mai larg zambet intalnit vreodata... 

[Semiramis]

marea a tacut si ea...nu-si mai plange nici un val pe nisip...urma pasilor tai ma cheama la tine. poate daca ma grabesc, mai prind o ramasita din zambetul de mai devreme...
tu, femeie frumoasa, striga-ti tristetea catre cer si goneste-o, sa plece cu randunelele in alte tari!
mai stai un pic, pret de cateva rasuflari, pe malul marii asteia, inainte ca ea sa dispara!

[George Ene]

Îmi pare rău că te contrazic, dragă Lorelei.
Până să mă înscriu în acest site, deci de mai bine de 4 ani (înapoi), eu n-am mai scris nici o poezie. Or, dacă-am scris, am dat-o pe filosofie, pe artă, pe tot felul de teme, dar nu pe... dragoste (mă rog, pe... iubire).
Află de la mine (că ştiu cum stau lucrurile, şi-ţi pot fi... "nene" - la cei 7 ani ai mei, în plus -  păi nu?), că dacă nu te mişcă-n suflet nimic, nici o pietricică numită iubire, nu eşti în stare de nimic.
Poezia de dragoste trebuie neapărat croită pe un model concret - cum bine zicea înţeleapta noastră colegă Semiramida/Semiramis. Şi, vorba Apostolului Pavel: "Dacă dragoste nu e, nimic nu e"...
Pa, şi-o seară minunată, ca poeziile tale!

[Lorelei]

Intrebarea ta prea intruziva nu putea sa capete alt raspuns. Scriam undeva la un alt topic ca forma de rusine care ma apasa cel mai tare este aceea de a mi se citi in suflet. Nu sunt o carte deschisa aici, chiar daca n-am nici chip, nici identitate.
In rest - numai bine si multumesc de ganduri!

[Semiramis]

e intr-adevar, mult prea tarziu ce-ti pot marturisi acum, cand pleci. gandul meu iti urla chemarea, gandul tau iti tace simtirea...dar cugetele noastre nu se mai ating nicicum...au plecat si ele departe pe culmile indiferenţelor triste si fara de nici un rost. adio!