crampei de scrisoare...

[Semiramis]

A pus vantul sa-mi sopteasca:

"...Fărâme din mine spuneau că într-o zi, îţi vei lua zborul spre tărâmuri necunoscute, unde eu nu voi mai putea ajunge niciodata. Şi totuşi cred în continuare în veşnicia iubirii tale. M-am gândit că poate nici nu ai existat cu adevărat...şi am iubit propriul meu vis, pe care l-am zămislit in nopţile târzii, când mintea mea hoinarea prin infinitul divin...căutandu-te...
Nu te-a gasit, dar încăpăţânarea mea te-a prefigurat iarăşi, din strălucirea unei stele, din infinitul cerului, din căldura soarelui şi din misticul tainic al lunii. Apoi am deschis ochii şi te-ai ivit...m-ai privit lung, dar în privirea ta, am descoperit franjurii astrelor cereşti din care mintea mea ţi-a dat viaţă...
.........................................................................................................................................................
d3rb3d3u"

Si-apoi, i-am trimis cu ploaia gandul meu:

"Ţi-am privit destrămarea ce ţi-a şoptit că voi pleca pe ţărmurile de ape albastre...pe care tu, este posibil să nu le poti atinge vreodată. Dar ştiu că vei continua să crezi în eternitatea dragostei mele. Zâmbesc când te vad gândindu-te că nu exist, că te-ai îndragostit de dâra lăsată de pensula unui pictor amator, reprezentându-mă în crepusculii înserarii nopţilor de mai. Când tu ma cautai...si încăpăţânat m-ai renăscut, pentru a mia oara, sub stele protejate de dulcea auroră boreală...sub infinitul unui curcubeu plâns de ploaie...Ţi-am văzut mirarea, atunci cănd am apărut sub speranţa nopţilor, tot atunci când, crestat, luceafarul şi-a dat viaţa pentru mine..
semiramis"

[Semiramis]

cu picuri de soare, cerul imi zambeste.
iti scriu acum, poate singura data, iti scriu fara a sti de ce o fac. aseara m-am uitat in jur si nu m-am regasit acolo. am intins mana catre lucrurile cunoscute si n-am simtit caldura intimitatii ce o reprezinta. atatea lucruri dragi care si-au pierdut valoarea.
iti scriu acum pentru a-ti spune ca plec. si ca nu ma mai intorc nicicand. scarile ce ma urcau catre inalturile unor sentimente abia mijite acum ma coboara inapoi in acel vid atins de desertaciune. caci asta mi-a ramas. dar nu imi pare rau. mi-e bine.
cu picuri ploaie, cerul imi plange.
iti mai scriu pentru a-ti da un ultim sarut in care toate pasiunile mele vor renaste pentru ultima oara. cu tine.
adio tu!

[Semiramis]

...n-as putea spune ce a fost sau ce este...
visul devenind realitate mai este oare considerat un vis? faptele fiind consumate devin viata, amintire sau raman in continuare visuri, nefinalizandu-se in vrerea celor implicati?
ochii, zorii, focul, ploile, fluturii, ninsoarea...marea, toate le iubesc si ma uit cum le transform mai apoi in iubire.
mi-e dor de tine intr-un mod instinctiv, mai presus de judecata. astfel simtirea imi plange neimplinita si fara putere. caci nu mai pot spune ca imi apartin.
iesire nu vad acum. dar nici trenare in promiscuitate. nu stiu ce pot spune. zambesc si-atat. amar.
as putea-o lua ca ca pe o soapta de fericire si-atat. dar nu pot. ea inca exista, cu toate ca nu as putea sa-i dau un nume. o aud cum ma cheama. si inchid ochii. si-mi retraiesc soapta. si iar mi-e dor de tine. si chiar nu pot sa o iau asa cum este!!!
spun ca imi lipseste imbratisarea ta. nu ma intreba ce o sa fac in privinta asta, pentru ca nu stiu. nu spun ca imi lipsesti fiind lucida si calculata in urmatorul pas, o spun ca o simt. si habar nu am ce as putea face. si sigur nu tie ar trebui sa iti zic toate astea. caci poate te debusolez. insa n-am cui spune.
nu am sa te caut, caci asta ti-este vrerea. de fapt nu asta vrei dar iti stiu motivele. te inteleg pe tine, incercand din rasputeri sa ma inteleg pe mine. pe tine pot. pe mine, nu.
tot marea, draga de ea mi te-a adus in viata, dandu-mi carari comune cu ale tale o vreme. si valuri mi-a dat apoi sa-mi stinga glasul cand as fi vrut poate, sa-ti spun atat de multe. toate drumurile incep si sfarsesc undeva. al nostru chiar nu stiu. s-a terminat sau inca nu a apucat sa inceapa?
tu dormi acum, cand iti scriu...ai visul in fata. eu imi mai aprind o tigara, cu mintea golita si cu dorinta de visare...fluturii mi-au zburat din suflet cautand un loc mai cald. oricum nu stie nimeni...stii, e ilar. nimeni nu stie, doar cei implicati direct si ei sunt singurii care cu adevarat conteaza. e ilar...
raman aceeasi. eu care sunt cu adevarat si eu care ar trebui sa fiu. viata nu ne apartine. doar avem senzatia ca o stapanim, ca o controlam. si apoi ne multumim cu bucati de vieti furate unii de la altii. si avem impresia ca traim.
as putea sa iti scriu la nesfarsit...dar nu stiu daca vrei sa citesti...
mi-e dor de tine.

[Strumfita]

   Semiramis .. ceea ce ai scris este foarte frumos.
   Citind ceea ce ai scris .. mi s-au scurs lacrimi ..
   Te pup 

[Semiramis]

te pup si eu si-ti multumesc...
trairile fiecaruia iau amploare intr-un anumit moment dat, atunci cand este flambat de sentimente. apoi dupa ceva vreme cand recitim ce-am scris, nu putem decat zambi in amintirea inimii ce tresarea.

[Semiramis]

in noaptea asta, am primit o scrisoare de la un necunoscut.
imi povestea despre visurile uitate si despre singuratatea lui. am plans. as vrea sa stiu unde-l pot gasi, sa ii trimit un colt de dimineata tarzie sub pleoape adormite. sa-i prind umbra unui zambet.
soapte...
strainule cu ochii departarii, ce numai luna ii poate desprinde din ganduri, nebunule ce-mi sperii amintirea, mai scrie-mi!

[Semiramis]

cândva, în noiembrie

...te-am vazut iar. mergeai tăcută pe stradă, îmbrăţişând tacerea gândului în ani de culori. aici, în lumea oamenilor, îmi păreai străină, singură arătare albă printre mii de strigoi. noaptea se lăsa. te-am urmărit cu ochii, apoi cu pasul. în dreptul parcului ai oprit. nu ştiam ce să fac...să stau nemişcat sau să trec pe lângă tine, împlântându-mi pentru o veşnicie parfumul tău în nări, în suflet...m-am oprit de teama credinţei că îţi voi speria împrejurarea. mai rămâi o clipă să-ţi pot contempla marmoreanul profil, parcă tăiat din lumina lunii...

necunoscutul ce-ţi scrie epistole

[Semiramis]

tot în noiembrie

crezând că vrei să-mi spui atât de multe, zadarnic aşteptam răsăritul să-mi aducă bujorii promişi, uscaţi între file de scrisoare...
în seara aceea, lângă parc, ţi-am văzut paşii opriţi. te-am aşteptat, uşor înfrigurată. nu ai venit. să mai rămân o vreme? preţ de două apusuri? sau să las soarele să-mi ucidă visul revenirii tale?

[Semiramis]

scrisoare către o necunoscută, sfârşit de septembrie

...te-am văzut adeseori plimbându-te în prag de înserare, pe alei. am tăcut de fiecare dată, înfrigurat şi îndrăgostit.
...ştii, am să te numesc "Ploaie", pentru ca numai tu poţi face ca ochii să-mi devină umezi, la vederea ta, la gândul către tine, la lipsa ta în amurg.
...aş putea să stau pierdut în ochii tăi până la sfârşitul lumii, neplictisindu-ma, dorindu-te, simţindu-te.
...mai stai...

[Semiramis]

final de februarie, scrisoare către un necunoscut

nu a mai nins de o vreme şi m-am rătăcit de urmele paşilor tăi. te aştept în parcul de la marginea oraşului, să vii cu visurile şi speranţele tale. te caut iar. mai trece o zi...şi înc-o noapte. alunec pe lângă altă poveste de dragoste, pe lângă întâlnirile cotidiene...
mai vii?