Vincent

[Lorelei]

îţi aminteşti, Rachel?
era mereu trist, cu barba roşcată
mi-am plecat urechea
să ascult pasul lui Paul
mă întreba cât de înalte sunt stelele
şi ţi-am adus prinos
în noaptea înstelată
îmi vorbea ore în şir fără să înţeleg nimic
în câmpuri de maci
şi de floarea soarelui
era drăguţ, dulce cumva
ţi-aminteşti, prinţesă?
cam bleg şi cam pierdut în gânduri
camera scundă trasată în linii groase
şi cartofii rămaşi necurăţaţi
şi îmi săruta mereu mâinile iar eu nu înţelegeam de ce
nici acum nu înţeleg

la tristesse durera toujours!