RAID PRINTRE NEBUNI
Bunului meu prieten, Sergiu
L-am întâlnit într-un bar. Eram veniţi cu acelaşi grup însă nici eu, nici el, nu ne simţeam în largul nostru. Discuţiile de la masa noastră erau banale şi foarte nesemnificative. Nu mă puteam sustrage, aşa că mi-am văzut nestingherită de ale mele. De la început mi-a atras atenţia: era liniştit şi tăcut. Nu prea participa la discuţii şi părea foarte abătut.
La un moment dat l-am văzut notând ceva pe pachetul lui de ţigări. Fiind lângă mine am îndrăznit să arunc o privire, nu pentru că eram sigură că nu e vreun nume sau număr de telefon ci pentru că mă atrăgea, îmi stârnea curiozitatea asupra lui. Era deosebit şi avea ceva anume care, fără voia mea, mă provoca să-l studiez. De la gesturile mâinilor şi până la privirile limpezi, totul m-a atras. Vedeam dincolo de zâmbetele prietenoase adresate celor din jur, omul retras, singur, poate mult prea singur. Mă uitam la el şi mă vedeam pe mine.
Am privit pachetul; notase un vers pe el. I-am cerut voie să-l văd şi zâmbind, mi l-a întins. Scria, cu litere de tipar: ,, MI-A PLÂNS PLOAIA ÎN PALME”. Am rămas surprinsă de sensibilitatea lui. I-am spus-o şi discuţia a mers mai departe. Cuvintele lui le mai port şi azi în suflet. Am descoperit aceleaşi pasiuni şi mai ales, amândoi scriam versuri. Eram fericită; întâlnisem în sfârşit pe cineva care era ca mine, mă înţelegea şi nu râdea pe seama pasiunilor mele. Mi-a recitat din poeziile lui, din poeziile altora şi cu fiecare vorbă mă simţeam mult mai apropiată de el. Nu mai eram singură. Era şi el ca mine; eram doi oameni nebuni între care nu era nevoie de explicaţii. Sufletele noastre comunicau prin vibraţiile versurilor ce ni le spuneam. Am discutat despre noi, despre ei, oamenii din jurul nostru, oamenii normali. Am descoperit multe lucruri care ne leagă şi amândoi am înţeles asta. Am vorbit despre copilărie, singurătate, iluzii, dezamăgiri şi aveam nu numai lucruri în comun, dar şi multe asemănări de stări şi situaţii. Ne-am deschis sufletele unul în faţa celuilalt şi nu mai era nevoie de cuvinte. Vorbele erau mici şi goale, nu puteam cuprinde cu sensul lor fluxul de sentimente ce se revărsa din noi.
Eram două chipuri în aceeaşi oglindă. Fiecare dintre noi vedea în celălalt ţărmul salvator pentru un naufragiat ce, după zile întregi de chinuri, atinge ţărmul şi nu-i vine să creadă că nu e altă iluzie. Ştiam că sufletul meu era o carte deschisă pentru el. În nici un caz omisiunile din discuţiile mele şi tăcerile prelungite nu mi-au ascuns ungherele sufletului ba poate chiar mă ştia mai bine decât mă cunoşteam eu.
Discutam tot mai mult despre noi, despre cât am suferit, despre ce ne-am dori. Din privirile lui am înţeles că gândeam la fel; acelaşi ideal regăsit în celălalt.
Timpul s-a scurs rapid şi la un moment dat mi-a spus că trebuie să plece. Inevitabilul se apropia, clipele acestea de sinceritate aveau să se sfârşească. Ştiam că va veni acest moment şi mai ştiam că va merge pe acelaşi drum pe care-l parcurge de ani de zile. Era ca un fel de fidelitate faţă de sufletul lui, sau mai bine spus, fidelitate faţă de imaginea, sentimentul sau cuvântul ce-i marcase viaţa. Mergea mereu pe acolo, prin acelaşi loc, tot mai aproape de ea. N-o mai iubea dar se simţea dator să şi-o apropie poate tocmai pentru vina de a n-o mai fi iubit. Adorase idealul ce şi-l făcuse sub inspiraţia ei şi poate că, rămânând fidel acestei imagini trecea prin apropierea ei ca semn de recunoştinţă.
Îl înţelegeam dar, după destăinuirile făcute lui aveam impresia că pleacă luând cu el o parte din sufletul meu. Nu era cinstit aşa că, l-am rugat să mai stea şi să mergem toţi, împreună, mai târziu. Nu mi-a răspuns ci a rămas lângă mine în continuare însă nu vorbeam şi nici nu ne mai priveam. Se lăsase o linişte sufocantă. Simţeam că l-am tulburat şi regretam îndrăzneala mea. Oricine aş fi fost, nu se putea să-i cer acest lucru. Eu cu ce drept am vrut să ucid această dorinţă a sufletului său?
Gestul meu îmi apăsa sufletul. Am luat pachetul şi-am scris pe el: ,,SUNT VINOVATĂ, DE DOUĂ ORI!”. A citit şi a întors spre mine cei mai trişti ochi pe care i-am văzut în viaţa mea. Cu un zâmbet forţat şi plin de durere m-a întrebat:
- Oare de ce orice ating, distrug?
Vorbele lui mi-au răpus inima. Reuşisem să-l rănesc mai mult decât mi-aş fi închipuit că o pot face. S-a ridicat să plece. L-am prins de braţ şi mi-am cerut iertare. Am înţeles însă că era prea târziu. Îmi lăsase pe masă o poezie scrisă pe hârtia unui pachet de ţigări. Nu o citisem când a scris-o pentru că nu mai aveam curajul să m-apropii de el. Mi-a lăsat hârtia împăturită pe masă, în faţa mea, şi-a luat haina, ne-a salutat şi a plecat. Era la fel de trist ca şi atunci când am intrat în discuţie. Numai că acum, la lumina slabă din bar i-am văzut ochii înlăcrimaţi. Era deja mult prea mult! Nu mi-o puteam ierta.
Îmi zdrobise inima. Îl vedeam îndreptându-se spre ieşire, cu capul plecat înainte, de parcă toată povara sufletească îl apăsa mai tare ca oricând. Mă simţeam din nou vinovată pentru că nu mă iertase. A ieşit iar eu am rămas în mijlocul deşertului din sufletul meu. Plecase luând cu el puţina linişte pe care o câştigasem. Îi dădeam dreptate acum când îmi spusese că noaptea ce va urma va fi mai lungă şi că nu e nimeni vinovat pentru ce o să mi se întâmple. Nimeni? Oare? Am pierdut într-o clipă tot ce-mi oferise el. Cu fiecare pas ce-l îndepărta de mine simţeam singurătatea recucerindu-mi sufletul. Nu, nu mai puteam suporta. Trebuia măcar să citesc în ochii lui iertarea.
M-am ridicat de la masă şi-am ieşit în fugă. Afară, viscolul m-a izbit în faţă şi aşchii reci mi-au înţepat obrajii. Vântul răscolea zăpada şi fulgi mari mi s-au prins de haine ca nişte scai. L-am zărit urcând pe drumul ce ştiam că duce în acelaşi loc. Era la mijloc între mine şi EA.Seară de seară, la aceeaşi oră, îi trecea pe sub fereastră şi-i mărturisea în gând dragostea ce i-o poartă. Un ritual, acelaşi ritual...
Am alergat în urma lui şi când l-am ajuns l-am prins de braţ. S-a întors spre mine surprins şi-a tresărit.
- Nebuno! mi-a zis…
Înţelesesem ce-a vrut să-mi spună. L-am privit în ochi şi-am început, abia răsuflând:
- Te rog, nu mă fă să mă simt vinovată pentru a treia oară! Nu vreau decât să-ţi cer să mă ierţi. Şi-am tăcut…
- N-ai de ce să-ţi ceri iertare… şi glasul lui liniştit s-a topit.
- Ba da. Tu ai înţeles ce-i în sufletul meu chiar de nu i-am spus pe nume. Ai avut dreptate: ,,poeţii pot să mintă, dar niciodată unul pe celălalt”. N-am dreptul să pretind nimic şi totuşi sufletul meu cere. Te rog să mă ierţi, te rog…şi-am tăcut.
Mergeam cu spatele, depărtându-mă de el în timp ce i-am spus ultimele cuvinte. Glasul îmi tremura şi n-aş fi vrut să-l tulbur mai mult decât o făcusem deja. Nu vroiam să plec, dar trebuia.
- De ce fugi? m-a întrebat.
- …De mine, şi două lacrimi mari mi-au ars obrajii.
- Poate…, dar nu a mai continuat.
M-a salutat ridicând mâna, s-a întors şi a plecat iar eu am rămas nemişcată privind în urma lui. Viscolul acoperea urma paşilor săi şi zăpada răvăşită l-a-nghiţit în noapte. L-am privit mult, chiar după ce nu-l mai vedeam, aşteptând parcă să se întoarcă, dar… nu s-a mai întors.
Am intrat înapoi în bar şi mi-am reluat locul. Al lui era gol. Nimic nu se schimbase în atmosfera din jur. Cei de lângă mine glumeau, râzând zgomotos din când în când. Pe el, mi-l imaginam păşind pe zăpada aspră, zgribulit sub loviturile vântului. Cu fiecare pas era tot mai departe de mine şi eu tot mai singură.
Am zărit pe masă hârtia ce mi-a lăsat-o. Am luat-o în mâna ce încă mai tremura, am desfăcut-o cu oarecare teamă şi-am citit:
,, Am alergat destul
Ca să ne întâlnim noi
Doi nebuni;
Să ne despărţim din nou
Într-o veche cursă
Spre infinitul veşnic.
Ne vom întâlni iar
În cele două universuri
Înadins create.
N-am spus nimic
Doar ceea ce ne leagă
De eternităţile individuale.”
Nici acum nu ştiu. A fost ca o întruchipare apărută la hotarul dintre ieri şi mâine, a fost o clipă pa care am numit-o ,,azi”. Nu l-am revăzut niciodată şi nici nu sunt sigură că l-am întâlnit cu adevărat. Ştiu că e în sufletul meu şi-i mereu alături de mine. Mărturie a ,,nebuniei” mele sunt versurile ce mi le-a lăsat şi pentru care-i sunt îndatorată. Da, poate că undeva, cândva ne vom reîntâlni. Aştept clipa cu-înfrigurare, mi-o imaginez, o gândesc şi-o prefac în mintea mea. Am câştigat şi am pierdut o cursă cinstită prin sufletul meu. Îmi pare rău că încă nu a sosit momentul să-l revăd dar dacă mă poate auzi, vreau să-i spun ceva:
Mulţumesc pentru acest ,,raid printre nebuni”!
Februarie, 1998
Subiect: RAID PRINTRE NEBUNI (Citit de 4790 ori)