MOARTE

[Semiramis]

" Nebun este omul care se teme de moarte, nu fiindcă va suferi când moartea vine, ci din cauză că suferă în aşteptarea ei. Ea nu mai are nici o legătură cu cel viu, nici cu cel mort, căci pentru cel viu nu există, iar cel mort nu mai există el..."
                                                                                                           Epicur

ti-e teama de moarte, de necunoscutul din ea? de linistea ce te invaluie anemiindu-ti toate simturile? ( vorbim strict de moartea fizica).

[alexia]

Nu ma tem de moarte, de necunoscutul ei. Ca si VIATA, MOARTEA e o provocare! Mi-ar place sa pot lua cu mine, DINCOLO, drept recunostinta spre a deveni nemurire, tot ceea ce mi s-a intamplat bun, amintirile si chipurile care au facut ca viata mea sa fie un...vis minunat!

[DIANA]

Nu mai stiu cine a spus ca inafara de Dumnezeu si moarte nu exista adevar. Cioran ii admira pe prietenii lui care, spunea el, "au avut curajul sa moara". Petre Tutea spunea: "Moartea ma determina sa fiu esential. M-a impresionat foarte mult sunetul pamantului cazand pe cosciugul lui Nae ionescu." si, ca "Cine slujeste lui Cronos este obsedat de imaginea cimitirului"... Sunt cuvinte la care meditez cand ma gandesc la moarte.

[George Ene]

Moartea? E o necunoscută, ca şi viaţa.
Când dormim murim puţin, deşi tot mai ştim câte ceva, pentru că senzorii noştri stau, cât de cât, de gardă. Dar când murim nu mai ştim absolut nimic - nici măcar că am existat. E ca şi cum suntem puşi între paranteze. În faţa şi-n spatele parantezelor am fost şi-am redevenit neant, pentru că în perioada pre şi post viaţă n-am fost conştienţi că existăm... Mi se pare semnificativ faptul că, spre exemplu, Poetul Naţional e scris, pe piatra-i funerară de la Bellu astfel: "Mihail Eminescu (1850-1889)". 39 de ani, atâţia i-au fost daţi Poetului să fie conştient că există. Cu câtă îndreptăţire spunea Eminescu următoarele: "Când voi muri, odată cu moartea mea va muri întreaga omenire". Genială sinteză, această constatare! Ce nevoie mai avea el de viaţă, când, odată mort, nu se mai putea adresa nimănui? După cum şi viceversa: cine mai avea nevoie de el, după ce a murit? Pe bună dreptate sugera că odată mort era mort pentru întreaga lume, iar lumea era moartă pentru el!
Are viaţa sens? Da, are! Cel pe care ni-l desemnează (stabileşte) moartea.
Numai cei care lasă ceva în urma lor sunt destinaţi să mai "existe" după moarte - prin ceea ce au creat, fireşte. În rest totul e un stop-cadru, sau un nonsens: trupul se risipeşte în pământ, iar amintirea se risipeşte în trecut, în această trecere care ne înghite pe toţi...
Să ştii, dragă Diana, că afirmaţia cu care-ţi începi demersul (citată din vreun autor minor, desigur) e o tautologie. Adevărul e o afirmaţie sau o negaţie care poate fi probată. Dumnezeu, după opinia mea, e o noţiune vidă (goală de orice conţinut), aşadar nici adevărată şi nici falsă. La fel şi moartea. Nu există moarte în general, care să poată fi probată. Un om, X, să zicem, e mort, şi-atâta tot, dar moartea, în calitate de concept, nu poate fi decât cel mult caracterizată ca nonviaţă şi nimic mai mult. Tot ceea ce e viu reprezintă sisteme cu structuri funcţionale. Când dispare funcţionalitatea, orice structură e o grămadă de oase (sau de organe), deci nu mai e un sistem, pentru că nu mai are funcţionalitate (scop în sine şi pentru sine)...
Ei, dar ar trebui să trecem şi prin filosofia indiană, care e mult mai cuprinzătoare şi mai profundă, spre a înţelege cu adevărat... moartea.

[DIANA]

Draga Geophilos,
Imi pare rau ca trebuie sa iti spun, insa autorul “minor” pe care l-am  citat la inceputul mesajului meu este SOCRATE. Sa iti spun mai mult despre el? Iar ceea ce afirmi tu despre moarte si viata este “onanie de prestigiu” (de acelasi autor!).  Teoria ta mai seamana cu parerea unui marunt autor al unor tratate fizico – chimice ale unui american care a stabilit ca valoarea unui om in moneda noastra nationala este de 45 de lei. Atat valoreaza, dupa parerea lui, cantitatile elementelor chimice obtinute prin descompunerea unui corp omenesc. Jalnica sau trista concluzia tezei lui! Folosea, desigur, metoda reducerii la absurd.

Imi place sa mor stiind si simtind ca moartea mea e doar un zbor spre nemurire, ca la capatul acestei vieti, la una dintre portile Cerului ma intalnesc pentru totdeauna cu cei dragi si bucuria asta o simt de pe acum si as vrea sa o impartasesc cu tine si cu lumea intreaga, contemporana cu mine.
Cu simpatie!

[viulian]

Uff

Poveste lunga cu moartea asta.. Intr-adevar, exista o dorinta de a incerca o explicatie rationala, caci ratiunea ofera cat de cat un control pentru a alina spaima, a defini necunoscutul, a accepta implacabilul..
Parerea mea este ca foarte multor oameni nu le este frica de moartea in sine - ci de ideea de extinctie a propriului eu. De ideea de rupere a depentendelor de ceilalti, de indepartare brusca de ei..

Intr-un fel il cam iau la bani marunti pe Eminescu, ce treaba avea el cu exteriorul ? Nu ii era clar ce e cu exteriorul ? Chiar rezolvase toate conflictele lui interioare, toate temerile, chiar trecuse dincolo de frustrari si revolta, incat sa aibe timp sa se mai ocupe si sa cugete despre exterior ? Intr-un alt fel eu scriu acum, aici, in loc sa stau sa meditez despre propriile-mi frici si spaime, cautand catharsisul in exprimat pareri, in loc de cautarea interioara care risca sa ma dea peste cap. Da, e mai usor asa..

Ce ma suprinde este faptul ca mortii i se da o conotatie de rau. De rea. Chiar as fi curios cum era pe vremea dacilor, cand oamenii se bucurau cand murea cineva. Rational mi se pare ca nu se poate fara viata si moarte, deci sunt amandoua bune.. Adica este o acceptare acolo, afectiv insa egoul se revolta contra ideei ca ar putea dispare...
Si am mai descoperit ca foarte multa lume isi pune speranta in copii sa le duca numele mai departe. Este un egoism, o conservare a egoului lor pentru viitor, eu chiar ma intreb pana la urma de unde dorinta de nepoti ? Toata lumea ma intreba cand ma casatoresc, cand fac un copil ?! Probabil vor sa ma intrebe - tu ce ai de nu te grabesti sa te asiguri ca va ramane o particica din tine in viitor ? Nu stiu, poate va fi! Copilul va fi din mine, dar va fi el.. N-o sa-mi traiesc batranetile gandindu-ma doar la copii, si salvandu-ma de la pieire agatandu-ma de tineretea lui, modelandu-i viitorul, educandu-l sa fie ca mine.

Si de asta apare frica de moarte, fuga de moarte, agatarea de viitor sau amintirea de trecut.. Cum adica sa "incetezi" a mai fi ?
Nu mi se pare ca moartea in sine este un pericol, insa mai am de studiat sa vad cate pareri a pus societatea in mine incercand sa ma modeleze ca individ, si sa resortez sa vad ce e cu adevarat bun, ce e cu adevarat doar balast..

[david]

Cred ca ne este frica de moarte atata timp cat nu putem fi impacati cu noi insine, cand nu am daruit suficient de mult pentru a spune "eu chiar daca mor stiu ca am facut ceva"
 Pt mine, e foarte infricosatoare. Pt ca e ceva pe care nu l poti aprofundea in nici un chip. Nu poti sa spui nimic despre moarte fara riscul de a nu cadea in banal,( ce s a spus a fost spus si se va mai spune inca),
Poate ca sunt singurele momente in care imi dau seama ca s ar putea sa pierd totul si ca ar trebui se fac ceva.
De altfel e singura viata pe care o am la dispozitie.

[DIANA]

Cred ca ne este frica de moarte atata timp cat nu putem fi impacati cu noi insine, cand nu am daruit suficient de mult pentru a spune "eu chiar daca mor stiu ca am facut ceva"

Ce usor ar fi daca totul s-ar rezuma la asta! Adica sa se tina seama de ceea ce crezi tu ca ai daruit sau ai facut! Pai asa multi din cei pe care ii consideram monstri umani si care credeau cu toata fiinta lor ca ucigand mase intregi de oameni fac un bine intregii lumi, ar trebui sa fie pusi alaturi de cei care chiar au facut ceva bine pentru noi. Cum se impaca cele doua categorii acum?
Eu cred ca exista un alt sistem de valori dupa care vom fi judecati dupa moartea fizica. Unul care are chiar capacitatea sa ne demonstreze cat de putin important este ceea ce am facut in aceasta lume.

[david]

Am simtit eu ca este ceva in neregula cu partea a doua a frazeii, trebuie sa recunosc ca ai dreptate Diana, pentru multi si raul este o forma de a crede ca au facut ceva pe lumea asta. Am avut tentatia de a raspunde ca aceia nu mai puteau fi numiti oameni si deci nu mai intra in calcul, dar nu poti stii niciodata cand un om se poate transforma brusc in ceva grotesc.
Mai este o capcana  pe care am observat-o in textul meu, s ar putea ca cel care spune asa ceva sa aiba o indoiala cu privire la ceea ce a a facut sau nu.
Totusi cred in valabilitatea primei fraza, cel putin cred ca se aplica asupra mea Cred ca ne este frica de moarte atata timp cat nu putem fi impacati cu noi insine. Sau mai degraba ne este frica de ceea ce vom pierde ?

[DIANA]

Iti raspund pentru ca stiu ca esti crestin. Si stiu ca daca vei analiza putin lucrurile nu vei mai crede nici in prima parte a raspunsului tau. Iar pentru o discutie mai ampla, te invit pe personale. 

[Semiramis]

Diana draga mea, puteti discuta si aici intr-un mod amplu (evident daca discutia se refera la subiectul propus... )

in aceasta clipa, ceea ce imi vine in gand referitor la moarte e, ca ea trece...ca orice altceva.
un om care moare, este plans timp de vreo saptamana, din momentul mortii si pana dupa ingropaciune...apoi ne amintim de acel mort saptamanal, lunar apoi din parastas in parastas. timp in care, apropiatii lui rad, glumesc, muncesc, traiesc...pacat de cei dragi ramasi in viata ca trebuie sa traiasca fara el? nu, pacat de el, cel care s-a dus. pacat de el ca nu o sa mai apuce sa-si vada fata mireasa, nepotul razand, sotia facand o prajitura...

moartea trece, ca si timpul, ca orice fenomen, o simtim mai acut acum, mai putin mai incolo...moartea nu e rea. nici viata nu este...poate ca este rau modul in care o facem.
nu mi-e frica de moarte neaparat, mi-e frica de cum o sa mor...poate.
voi reveni...

[DIANA]

Draga Semiramis, as discuta cu placere cat de amplu as putea, aici, in vazul tuturor insa mi-e teama ca duscutia va prinde forme acceptate de prea putini dintre noi. Uite, de exemplu, as contrazice cu vehementa cuvintele tale: pacat de cei dragi ramasi in viata ca trebuie sa traiasca fara el? nu, pacat de el, cel care s-a dus. pacat de el ca nu o sa mai apuce sa-si vada fata mireasa, nepotul razand, sotia facand o prajitura.... Pentru ca daca nu  privim viata asta care, spunea psalmistul David, "nu este mai mare ca un lat de mana", ca pe o trecere spre ceva mai bun, atunci, asa cum spunea Ecleziastul, fiul lui David, „O, desertaciune a desertaciunilor,  totul este desertaciune”.  Adica ne pierdem vremea. Iar promisiunea ca ne asteapta multa fericire dincolo de moartea fizica, ne-o face insusi Dumnezeu in”Apocalipsa”. Vezi, deja discutia a capatat un aspect religios si de aceea am ezitat sa discut aici acest subiect. Dar acum, ce am scris ramane scris. Sper sa nu fi suparat pe cineva! 

[alexia]

          Moarte...poate este tot viata, una diferita. Poate nu inseamna sfarsit ci un nou inceput.
          In curand se vor implini 2 ani de cand moartea mi-a rapit un bun prieten. Avea 24 de ani...Nu am inteles de ce, dar nu am condamnat pe nimeni. Nici acum nu am acceptat ideea in totalitate. Inca mai visez ca il voi vedea din nou, inca il mai astept...Nu ma gandesc la el mai rar sau mai des decat o faceam inainte, doar ca acum gandul e mai profund, sunt atenta sa-mi amintesc fiecare trasatura a chipului sau, gesturile, felul de a vorbi, zambetul...Sunt vii in mintea mea si, cata vreme vor fi asa, el va trai pentru mine. S-a intors in pamant un trup tanar, mult prea tanar, dar EL a ramas sa traiasca prin noi, cei ce ni-l amintim...

[Semiramis]

moartea poate fi intr-adevar un altfel de viata, de fapt ea poate fi poarta catre nemurire, poarta catre un alt inceput, un nou ciclu. e normal sa inspire teama, ca orice necunoscut. suntem oameni si gandim logic...vrem sa stim, autoconservarea functioneaza, dorim sa prevenim.
Diana draga,
discutiile pe tema religiei sunt mai mult decat normale si naturale din partea tuturor crestinilor. tu ai o educatie religioasa foarte vasta din cate am vazut pana acum, lucru pe care multi nu-l avem. asta nu ne impiedica, bineinteles sa purtam aceste dialoguri, sa nu invatam. ai dreptate in ceea ce ai spus. fiecare are un scop pe acest pamant, scop care trebuie aflat si dus pana la capat. astfel ne pregatim sa trecem dupa moarte la un alt nivel, in principiu superior.
dar in acelasi timp trebuie sa ne ocupam si de lucrurile pamantene, caci doar aici ne ducem in mod constient traiul... trebuie sa ne bucuram de ceea ce ne inconjoara si sa ne para rau dupa cei care nu mai sunt printre noi...

[DIANA]

Nu am vrut sa subapreciez pe nimeni prin mesajul trecut. Nu ma consider superioara nimanui, pe nici un plan. Daca sunt, prefer sa las acest lucru la aprecierea altora. Dar personal nu ma intereseaza.
Ma gandeam doar la faptul ca un subiect atat de amplu poate fi dezbatut sub mai multe aspecte si ca, decat sa deranjez pe cineva discutand sub aspect religios problema mortii, mai bine port aceasta discutie in alt loc decat cel public. Dar, daca nu se simte nimeni deranjat, discutia poate continua aici far nici o problema! As fi chiar fericita sa fie asa!