CĂTRE LORELEI - scrisoare deschisă

[George Ene]

    CĂTRE  L O R E L E I
  - scrisoare deschisă -

Mult prea apreciată şi iubită Lorelei
Fată dragă tuturor pe-al LoveTime-lui Plai,

Iartă-i, te rugăm, pe cei doi păcătoşi -
Pe Geo şi pe Rudy, aceşti doi zdrenţuroşi
La gură, totuşi băieţi buni, cu inimi iubitoare,
Care se uită după prezenţa ta, ca după soare.

Vezi-i, dragă, în genunchi pe-amândoi,
Spăşiţi ca doi motani zvârliţi în trifoi -
Fie-ţi milă de ei, pune capăt tristeţii şi pustiei
Şi vino-napoi, repejor, la Hanul Veseliei!

Uite-l pe Geo, pe când îţi scrie, îngenuncheat.
Îţi garantăm noi şi te asigurăm că e bun băiat.
Ne spunea, ceva mai devreme, la o ţigară,
Că e necăjit cumplit - din cale afară,

Că prima-ntre poete, din colectivitate,
I-a întors zilele trecute frumosu-i spate.
(Fiind vorba - cum cred c-ai înţeles - despre tine,
Că, ne zicea el, l-ai zdrobit şi i-ai lăsat sufletu-n ruine).

Ăstălalt, Rudy, hazosul, ori mai degrabă transcedentalul,
Pe cât o face el pe pieptosul şi mai ales pe genialul,
Plânge-ntr-un colţ, resemnat, şi nu-ndrăzneşte
Să se destăinuie că şi el foarte mult te iubeşte.

Ce vrei tu, fată dragă, să se-ncaiere ăştia doi,
Să se bată, să-şi smulgă părul, să moară-amândoi?
Fii sigură că le-ai zdrobit definitiv inimile ăstora
Şi ne-ai lăsat prin absenţa ta sufletul greu tuturora.

Iartă tot şi vino, hai, repejor, iubita noastră Lorelei,
Că tu eşti - vorba lui Geo - Cea mai Cea Poetă din Plai.
Promite că vii să se ridice Geo din genunchi,
Că-l doare, ne spune, lipsa ta, la rărunchi.

Te rugăm obsesiv, aşadar, toţi într-o vibrare
Să revii, să-ţi simţim prezenţa în continuare.
Că fără tine toată clădirea noastră e pustie
Până deasupra, la Tatăl Ceresc, la etajul 1000!

[Lorelei]

Eu ma uit ca incet tu vorbesti pentru doi
Si ma tem c-o sa vina Rudy-ntins peste noi
Sictirit si-ntr-o doara trantind un catren
De-mi ramane-n ureche trei zile refren

Intr-o vreme, e drept, ping-pong am jucat
Cand la mine-n teren, cand la el am pasat
Ba sirena, ba morsa, cate-un stih am schimbat
Dar de-a tale simtiri nu e el vinovat

Multumesc pentru vorbe, aici, pe ast’ Plai,
Voi veni orisicand c-o vorba, cu-un “scai”
In versuri cand schioape, cand triste, cand noi
De se-aude de gluma oricand vin spre voi 
 

[George Ene]

Puţină logică.
Dacă ţi-aş fi spus că te iubesc, nu m-ai fi crezut.
Dar pentru că ţi-am spus că te mai iubeşte şi-un altul, vei fi zicând, probabil, că ar posibil (deci n-ar fi exclus) "ca măcar unul dintre cei doi să mă iubească, cu adevărat".
Dacă nu ţi-aş fi scris poezia, nu ţi-aş fi dovedit, desigur, că mă preocupă prietenia (iubirea) ta. Dar cum eu ţi-am scris-o, am dovedit aceasta.
Alege: între a mă crede şi a nu mă crede. Tertium non datur!
Şi-acum, tot acest exerciţiu în versuri (libere):

Între a iubi şi a nu iubi e golul,
Prăpastia fără fund a indiferenţei.
Dar ne oferim nesiliţi de nimeni iubirii obolul
Precum între a fi sau a nu fi al penitenţei.

Că sunt eu sau altul, e-o-ntâmplare.
A alege pe unul dintre noi e omeneşte,
După cum a-ţi fi amândoi indiferenţi, nu e oare
Acelaşi lucru pentru cel ce te iubeşte?

Fii sigură că nu-i eşti indiferentă celui ce calea-ţi aţine
Coborâtor în visele lui ca-ntr-o peşteră…
Dacă n-o face în această viaţă, pleacă cu gândul la tine
Spre a-ţi da întâlnire în alt univers sau în altă eră.