LIPSEŞTE O STATUIE ECVESTRĂ ÎN MUNICIPIU
"Un cal îndrăgostit e un cal bolnav".
(Dintr-un text sumerian, de pe o tăbliţă de lut
descoperită de Sarzec la Tello - Mesopotamia,
în ziua de 9 mai 1877)
Un cal bolnav umblă noaptea prin municipiu,
noaptea prin municipiu.
Oamenii au intrat demult în vise.
Le-au rămas în blocuri doar trupurile
de aer cald, de apă şi puful proiectelor
pentru viitorul de peste două săptămâni
când vor primi iarăşi praful salariilor, ehei!
Oraşul e o catedrală pustie
în care calul îşi aude paşii şi inima
bătând. Caută fără să ştie ce
cu ochii lui sticloşi şi blegi de nesomn,
blegi de nesomn.
Ritmic copitele lui, în care au ruginit caielele,
fac să tresară casele rănite, din pereţii cărora
încep să curgă amintiri necunoscute lui,
amintiri necunoscute lui.
Calul bolnav plânge. E atât de ciudat să vezi
un cal bolnav plângând. Noaptea n-a învăţat
arta trădării, de-aceea calul a-ngenuncheat pios
lângă cişmeaua lui imaginară, fără apă,
şi plânge încet, plânge de durere,
plânge de durere.
Oasele-i împrumută troznetul crengilor
împietrite de liniştea urbei, şi toată şandramaua
fiinţei lui şubrede sună a cavou jefuit,
sună a cavou jefuit.
Generalii aşteaptă închipuita lor paradă,
care nu va avea loc niciodată.
Tresar pe socluri la câţiva paşi
de Termele romane
unde se vor fi îmbăiat înaintaşii,
îmbăiat înaintaşii.
Aerul subţire ca un fir de aţă
le trezeşte poftele militare,
încremenite în bronz, la apropierea
celui mai bolnav cal al nimănui,
al nimănui.
E limpede: lipseşte o statuie ecvestră în municipiu,
în municipiu…
O singură fiinţă-dumnezee ar putea-o înălţa
pe Farul genovez de altădată,
de altădată.
Numai ea ar putea pune căpăstru, capăt şi punct
peregrinărilor nocturne ale murgului bolnav
(cu sufletul gol şi-al nimănui), oprindu-i timpul,
fluidul timp care curge în mare,
curge în mare.
Aşezat sus, foarte sus,
cu şeaua pe el şi cu stăpâna în şea
şi-ar găsi liniştea şi nemurirea
unicul cal bolnav care umblă
noapte de noapte prin Constanţa,
prin Constanţa…