A-NCEPUT JUDECATA DE APOI

[George Ene]

A-NCEPUT JUDECATA DE APOI

Mi-a înlemnit aşteptarea.
A devenit statuie.
Umblu cu ea în braţe
pe stradă,
însoţindu-mă cu murmurul ei:
"Şi celor din  morminte
viaţă dăruindu-le…"

Jur-împrejur ziduri de frică.
Între ziduri se joacă stâns,
dintr-un perete în altul,
politica.
Nerăbdători,
adunaţi roată,
care pe unde apucau,
după desenul unei inimi uriaşe,
cât o Ţară,
semenii au ieşit prin curţi -
toate un fel de Pieţe întârziate,
ale Universităţii -
să vadă fumul ce va ieşi
pe coşul cel mai înalt
de la Abatorul Istoriei.

Noapte cu ploaie de smoală.
Tensiune încât pocneau până şi munţii.
Curiozitate încât nu mai clipeau nici stelele.

La un moment dat
apaluzele au izbit toartele cerului,
mai tare decât o reuşeau aplaudacii de altădată:
pe coşul acela absurd
începuse să iasă un fum negru, gros
- semn ştiut de toată lumea
cum că trufia,
prostia
şi sora ei mai mică,
ţinutul cu dinţii de scaun,
începuseră să ardă mocnit.

Când s-au văzut scânteile
spintecând smoala cerului,
un rânjet apocaliptic,
s-a pornit de dedesubt,
de la congresul oaselor,
nemaiauzită cascadă tunând în sus
spre a scutura tribuna
congresului de deasupra
şi spartă, în ţăndări, noaptea:
"Ţi-au făcut-o!
Mai ceva decât ne-ai făcut-o tu,
la Târgovişte!"


...Semn
c-a-nceput Judecata de Apoi.