E atât de târziu, prietene,
şi încă mai tac pătimaş despre mine.
Jocurile copilăriei
le-am jucat fără cuvinte, fără umbre.
Am crescut şi mi-au apărut sub unghii muşchi
ca nişte răni vorbitoare.
Adolescenţa m-a surprins adormită într-o pădure ciudată
tăcând toate întrebările lumii depănate-ntr-un fus.
Când am iubit prima dată
am tăcut fiecare literă, pe rând, t, e, i, u...
Seara, uneori, adorm plângând după lună
şi nu am niciodată vreo rugăciune de adresat nimănui.
Sunt a nimănui, nimeni,
tăcere lângă tăcere legând până-n mâinile tale,
mică în muţenia mea plină de dorinţe nerostite încă
şi numai în tăcere le presimt, unduind, depărtarea.
E atât de târziu, prietene,
şi încă mai tac pătimaş despre mine.
Subiect: Tăcerile mele (Citit de 1531 ori)