Sufletul din oglindă

[alexia]

            Astăzi e o zi ploioasă. Toarnă din cer de dimineaţă. Am impresia că cerul este u ocean imens întors cu susul în jos a cărui apă se revarsă în valuri reci. Atât de multă apă încât mi se pare că atunci când ploaia se va opri, în loc de cer va fi un imens gol,  cel mai probabil de o seninătate copleşitoare. Mă complac in mohorârea acestei zile şi mă deprimă imaginea unui cer senin si luminos. Îmi ascult gândurile şi mă cutremură ideea că, atât de mult pesimism s-a adunat în sufletul meu încât învălmăşeala de idei ia forma unui uragan care vâjâie, sfâşie şi urlă. Îmi aud sufletul strigând, iar ploaia devine un perpetuum mobile ce face durerea continuă.

[alexia]

             DURERE – oare acesta e cuvântul care numeşte ceea ce simt? Nu. Nu e potrivit. Te doare capul, o mână sau un picior, dar când e vorba de suflet e altceva. Suferinţa sufletului pleacă întotdeauna de la un neajuns, de la ceva ce lipseşte, ceva ce nu este… Am auzit oameni care au rămas fără o mână sau un picior spunând că simt durere fizică deşi erau conştienţi că acea parte a corpului lor nu mai există. Oare aşa o fi şi cu sufletul? Simte mai profund, mai acut lipsa a ceva ce a fost şi nu mai este? Cu siguranţă. Orice durere fizică trece, mai devreme sau mai târziu, cea sufletească însă nu dispare, nici măcar nu-şi pierde din intensitate. Unii spun că te obişnuieşti, eu însă cred că devii una cu suferinţa, te contopeşti, te îmbraci, te înveleşti cu ea…
             M-am îmbrăcat în singurătate şi urlă sufletul meu. Nu mă aude nimeni şi nici nu vreau asta. Nu-mi doresc să ştie cineva ce se întâmplă cu mine. Ceea ce vreau este să se sfârşească, să găsesc acel „ceva” ce lipseşte, să-l pun la loc şi să trăiesc la maximum sentimentul. Până să găsesc ce am nevoie, îmi trăiesc singurătatea. O trăiesc cu toată puterea, aproape cu sentimentul autopedepsirii. Mă complac şi în acelaşi timp mă zvârcolesc în neputinţă.

[alexia]

              Bucuriile, mici şi rare, nu atenuează suferinţa pentru că nu există acea reflexie care să le amplifice. Totul are nevoie de reciprocitate, numai singurătatea e unica stare care creşte din propria-i forţă. E un parazit care se hrăneşte cu suflet. Îţi macină încet visele, gândurile şi în cele din urmă, speranţa. Da, speranţa, chiar de moare ultima, tot moare şi ea (îmi place să cred că odată cu omul şi nu mai devreme). Uneori o mai pierzi în vâltoarea sufletului şi trăieşti sfâşietorul sentiment că nu mai ai nimic, nici măcar pe tine.
               Am simţit acest gust amar şi singurul refugiu au fost nopţile şi lacrimile. Am plâns cu lacrimi de foc ce mi-au ars ochii, am plâns cu lacrimi mari ce mi-au înecat cuvintele, am plâns până m-a cuprins somnul în fotoliul în care îmi petrec tinereţea. Da, în braţele unui fotoliu vechi îmi petrec cei mai frumoşi ani. Nu-mi plâng de milă pentru că nu sunt singurul om de pe pământ a cărui viaţă se limitează la un loc de muncă, un scaun comod şi un pachet de ţigări proaste…

[Mr. Pheonix ...]

Si uite cum , natura plange alaturi de tine spalandut-ti cu forta sa lacrimile ce ard pe obraji tai, si uite cum tunetele incearca sa-ti dea din a lor putere , iar fulgerul in a lui salbaticie lumineaza o cale pe care o oglinda stramba o deformeaza . Singuratate ce haina mincinoasa vrei tu sa imbraci , ce mlastina de siguranta , ce gol siret ce se hraneste din  propri-ai existenta creeand un vartej criminal de suflete , un fotoliu un pachet de tigari proaste o minte ce nu vrea sa doarma iata un cokteil nemuritor preparat cu migala de un barman care plin de durere sta intr-un colt de lume si se uita in oglinda.
 Azi m-am uitat  si eu intr-o oglinda , treceam pe un coridor de la servici si acolo , o oglinda , care din grija mesterului nu a era prinsa  bine , imaginea era stranie cand ma inclinam putin spre stanga fata , ochii, gura , nasul totul mi se deforma, capatam o valoare aproape demonica , apoi reveneam si totul era din nou normal , am zambit ca un imbecil pentru o secunda si am zis doamne ce usor e , o mica inclinatie si totul pare anormal , imaginea sufletului, e la fel, aceeasi inclinatie , acelasi mester care cateodata pare ca greseste , acelasi barman care cu toata incapatanare isi inclina "capul" in partea gresita .
 
AGAPE ALEX CU TOATA FORTA         

[alexia]

               Într-o dimineaţă m-am trezit cu speranţa (pe care o regăsisem peste noapte) că va fi mai bine. Am crezut cu toata puterea acest lucru şi mi-am repetat că se va întâmpla ceva ce va da altă formă sufletului meu. Şi s-a întâmplat: te-am întâlnit pe tine; te-am întâlnit şi te-am urmat. Cum aş fi putut să n-o fac? M-am hrănit cu bucuria de a-ti auzi glasul, de a închide ochii fără teama că atunci când îi voi deschide nu vei mai fi. A luat sufletul meu o altă formă, a unei păsări, aşa cum mi-am dorit. Am zburat sus, sus… Doamne, ce zbor! Ce frumos era cerul şi câtă lumină de cuprins cu două mâini!
                Am zburat şi fiecare bătaie de aripi era un vis ce speram sa mi-l împlineşti. Ai zburat cu mine până ce am devenit o singură bătaie de aripi. M-am îndrăgostit (cum să nu o fi făcut? ) şi toată lumea era a mea. Mai mult de atât, m-am lăsat purtată de dragoste până mi-am inundat sufletul cu minunatul sentiment al împlinirii. Găsisem acel „ceva” care ia forma sufletului, care te completează şi te întregeşte.
                Doamne, câtă lumină de cuprins intr-un singur suflet!

PS. Mulţumesc, Mr. Pheonix! 

[Semiramis]

ploua si astazi, dar ploua cu stele. pune-ti o mie de dorinte!
lasa sa ploua, caci ploua cu visuri.
toate se implinesc.
iubirea e buna...iubeste tot si totul te va iubi!
fii fericita fata frumoasa, fii fericita!

[alexia]

                Nu ştiu ce ai simţit tu. Nu mi-ai spus. Ai păstrat pentru tine. Poate ştiai că vei pleca şi te-ai gândit să iei tot ce poţi lua. Oare ai gândit că nu pot înţelege şi păstra cuvintele tale? Am în minte doar imagini pe care le răsfoiesc ca pe un album mai tot timpul. E hrană pentru sufletul meu deşi nu e suficient. Închid ochii şi sper ca atunci când îi deschid să te văd lângă mine. Zadarnice strângeri de pleoape – nu te aduc înapoi… Doar lacrimi mari şi fierbinţi se lasă ca o hlamidă peste privirea ostenită de căutări. Cobor pleoapele grele şi mai mor puţin, doar atât cât să mă pot suporta mai uşor.

[desdemona]

suferinta nu poate fi masurata...niciodata nu a putut fi...doar suferi...si te imbraci in acea haina care este cusuta cu lacrimi...suna patetic cred....eu am suferit..poate ca inca sufar..dar m-am obisnuit sa plang in fiecare zi...sa plang cand aud o melodie trista...si numai de astea ascult...cred ca imi place sa sufar...imi place sa fiu eu cu singuratatea ..cu suferinta mea...cred ca asa facem toti...Cand suferim ne place sa credem..cel putin mie....sa credem ca suntem singurii care suferim asa de mult..ca nimeni nu ne intelege...si imi permit sa cred ca asa facem toti...am citit aceste randuri scrise de alexia si mi-am dat seama ca nu sunt singura...auzi alexia?nu esti singura...

[Mr. Pheonix ...]

O suflare peste pleoapele adormite, a caror gingasie se apleaca usor peste un ochi inlacrimat, o lacrima care va cadea intr-o zi pe un pamant dornic , si care va da nastere unui nou  inceput ,o floare se va naste acolo undeva in inima cuiva , iar spinii se vor apleca in semn de respect si vor spune Acum E Randul TAU . Un apus se inclina in fata rasaritului , o pagina de album se va inclina si i-a pentru ai arata , lacrimei ce amenintaor se intreapa spre ea, o imagine extraordinara, o priveliste nemaivazuta , o imagine alba ..........o priveliste curata ,pe care ochiul nu o v-a mai uda cu lacrimi, si in care sufletul i-si va gasii reflexia.

Eu cred ca ceidin jurul nostru nu pleaca , ci ca si noi calatoresc si cauta , iar daca cineva decide sa calatoreasca pe un alt drum e pentru simplu fapt ca ea/el crede ca a gasit o scurtatura...............
                                                  Fie ca scurtatura ta sa treaca vesnic prin inima         Acelasi vechi si nou L.B

[alexia]

         Vă mulţumesc, dragii mei... Desi nu sunt o pesimistă, voi continua povestea. Încă nu am spart oglinda...

              În ultimul timp am început să mă obişnuiesc cu gândul că atât a fost să fie, că nu mai aveai nimic să-mi oferi. Intense trăiri într-un timp aşa de scurt. Nu pot să nu mă întreb de ce nu a fost mai mult, de ce nu am rămas acolo sus – mai aveam atâtea de oferit!
              Mă gândesc la cum îţi este ţie. Ţi-o fi greu, ţi-o fi uşor? Îţi lipsesc? Te gândeşti la mine? În sufletul tău e acelaşi zbucium? Nu îndrăznesc să dau un răspuns. Oricare ar fi el, nu mi-e de folos dacă nu te aduce înapoi…
              Mi-am zis că am greşit eu undeva, dar unde? Mă cuprinde un sentiment de vină ca al unui acuzat care, nemaiputând lupta pentru a-şi demonstra nevinovăţia, începe să creadă contrariul. Mi-aş asuma toată vina dacă asta te-ar aduce înapoi. Mă simt în stare de sacrificiu, de compromis, de aproape orice doar să zburăm din nou. Îmi spun în gând că trebuie să fac ceva. Mă agit, mă gândesc şi în final mă întreb: ce să fac? Iar cad în deznădejde. Chiar nu ştiu încotro s-o apuc. Te-aş suna să-ti aud vocea, dar nu aş şti ce să-ţi spun. M-aş pierde toată şi mă tem să nu încep a plânge. Poate că lacrimile mele te-ar aduce înapoi, dar nu aş accepta sa vii la mine din milă. Şi uite aşa îmi piere curajul de a-ţi spune măcar că îmi lipseşti, că mi-e dor…tare dor de tine…

[alexia]

             De câteva zile abia mi-ai vorbit. Răspunsuri scurte, conversaţie fără sens care mă duce cu gândul la cele mai rele lucruri. În loc să te simt mai aproape, te simt mai distant, mai rece, mai puţin uman. Dezamăgirea e cruntă şi tot ce pot face e să fug din nou în cochilia sufletului meu. Mă las pradă disperării şi las singurătatea să mă învăluie. Îmi spun că asta e soarta mea şi fug să mă ascund – de mine, de tine, de acel „noi” pe care l-am visat când am zburat împreună. Mă tem să-ţi mai vorbesc şi cu fiecare clipă care trece ne îndepărtăm mai mult. Şi atunci cum să nu plâng odată cu ploaia, cum să nu mă zbat cu fiecare suflare de vânt şi cum să nu mă las înghiţită de noapte? Caut să mă resemnez, dar nu găsesc forţa, raţiunea de a înţelege, de a accepta lucrurile aşa cum sunt.

[Mr. Pheonix ...]

Pune in fiecare vorba ,in fiecare litera si in fiecare respiratie pe care o folosesti atunci cand vrei sa-mi spui ceva , puterea picaturii de ploaie , nebunia adierii de vant si fiecare bucatica din misterul noptii , vei observa ca forta , ratiunea de  a intelege si capacitatea de a accepta sunt in cohilia sufletului tau acolo langa perla pe care eu am gasit-o prin  tine .........

[alexia]

               Nu mai văd stropii de ploaie căzând. Aud doar picăturile lovind apa băltoacelor din drum. E iar beznă. Luminile de la ferestre se sting una câte una. Oamenii merg să doarmă, numai eu rămân de veghe. Sunt ca un paznic al nopţii. Rămân trează până în zori să ţin companie lunii. Dacă încep a plânge, ştiu că nu-mi spune nimic. Mă lasă să-mi vărs jalea iar uneori mai scapă câte o stea şi pune în locul ei lacrimile mele.
               Simt oboseala în fiecare celulă din corpul meu. Aş merge să dorm, dar patul e prea mare şi prea gol pentru mine. Nu pot să-mi las capul pe perna moale şi sa închid ochii pentru că paginile albumului cu noi se răsfoiesc şi când deschid ochii, nu eşti, şi când întind mâna nu te găsesc… E prea mult de îndurat, aşa că, mă aşez în fotoliu, cu urechea ciulită, sperând că-mi vei bate la uşă.

[alexia]

             Lupt cu gândurile şi imaginile ce-mi năvălesc prin minte, iar dacă în cele din urmă adorm, te visez. Uneori vilele îmi par reale şi deschi ochii zâmbind. Întind braţele să te cuprind dar realizez dezamăgirea şi izbucnesc în plâns şi plâng, şi plâng sperând că în cele din urmă vor seca şi lacrimile, şi visele, şi cuvintele. Tot ce vreau e să te am lângă mine, dar nu eşti… şi probabil nu vei mai fi niciodată…
             Mi-a spus cineva că am făcut o pasiune pentru tine. Nu neg. Dacă ceea ce simt, dacă faptul că te doresc atât de mult alături de mult se numeşte pasiune, atunci aşa să fie. Stendhal spunea că „pasiunea e tot ce poate fi mai interesant, căci în ea totul e neprevăzut, iar purtătorul îi este victimă”. Sunt victima pasiunii mele şi o trăiesc cu fiecare suflare, cu fiecare bătaie de inimă. Dacă singurătatea se hrăneşte cu sufletul meu, atunci sufletul mi-l hrănesc cu „nebunia” asta ce am născut-o din lipsa de tine. Continui să trăieşti în mine. În fiecare zi mă însoţeşti pretutindeni – transparent şi intangibil – până obosesc încercând să te materializez şi mă arunc în ungherele minţii mele ca să mă mai odihnesc un pic…

[sicily]

  Parca mai ieri a fost...cand simteam gustul iernii...frumusetea crengilor de brad si a fulgilor rebeli care imi incalzeau sufletul. Mai era un suras sublim, care se cuibarise in sufletul meu, odata cu fulgii de nea..
  Dar iarna a trecut...clipe/eternitate... totul a ramas bine ascuns in odaia intunecata a sufletului meu... A mai ramas speranta ca dupa toamna posomorata care a venit peste mine, urmeaza iar feeria iernii. Oare voi mai revedea acel suras ?
  Oare anul acesta, fulgii de nea vor veni impreuna cu acel suflet bun si cald ? Sau va ramane acel suras tot pe acele taramuri indepartate ?