Melancolia este cea mai frumoasa stare cred, pentru ca o persoana melancolica este mereu retrasa si tacuta in propriai fiinta, numai ca din pacate melancolia e pe cale de disparitie, mai ales la tinerii din ziua de azi... Sunt zile intregi cand ma plimb prin biblioteci, muzee, expozitii, parcuri ca poate cine stie ma voi intalni si eu cu o persoana care imi seamana. Asta e si marele meu defect, dar eu cred ca trebuie sa-l consider un dar, sunt retras, foarte retras, adica nu stiu daca am sa fiu inteles ca ,,- Mie nu-mi plac oamenii'', imi doresc daca s-ar putea sa nu am nici un fel de contact cu omul...
M-am gandit de multe ori daca e bine sau daca e rau sa fiu alergic la seamanul meu, si odata eram in Bucuresti si coboram la metrou. Era dimineata si fiecare mergea ca un robot cu privirea fixa in drumul lui, dar acolo printre oameni, era si un calugar batran care strangea bani pentru o manastire, numai ca acel batran era cu fruntea sus, si cu privirea spre cer, cred ca atunci se ruga Lui Dumnezeu ca avea o privire atat de melancolica si ochii atat de cristalini si curati ca a unui copilas...
M-am oprit in dreptul lui i-am dat niste bani si l-am intrebat:-,, De ce parinte sunt foarte retras si decat sa merg in centrul unui oras, mai bine as merge in mijlocul unei paduri, si m-as simti cu mult mai bine?'', atunci batranul ma prinde de mana si-mi spune cu lacrimi in ochi ,,- Crede-ma ca toata viata m-am luptat ca sa ma desprind de lume in nevointa, post si rugaciune, dar darul instrainarii de lume nu-l au decat cei smeriti si cu inima curata ''...
Ridicandu-mi ochii de la pamant dau sa-i multumesc si ii intalnesc privirea fixa, care parca simteam cum imi descoase toata mintea. Imi trag mana din a lui si-i intorc spatele plecand...
Dar poate ca eu nu mai eram acum in lume, daca nu aveam in mine dorinta de a avea o familie, numai ca nu gasesc acea femeie cu care sa ma casatoresc, si am colindat toata lumea asta, numai ca nu am dat peste ea nicicum, sau poate ca ea nici nu mai exista...
O singura data, am vazut acea femeie pe aeroport in Frankfurt in timp ce asteptam avionul. Era impreuna cred ca cu parintii ei, si pret de cateva clipe am crezut ca am paralizat de emotie si de starea pe care o aveam. Imi venea sa merg si sa iau scaunul ala cu rotile sa-l fac tandari, cum de chipul acela blajin si cuminte, cu acei ochi mari si inocenti ce priveau melancolici numai pamantul era condamnat la o asa suferinta. Stateam pe loc si cateva momente cat au stat in dreptul meu, ma rugam Lui Dumnezeu sa-si ridice ochii de la pamant, dar nu, orsicat as fi cersit o privire, nu am avut parte decat de un zambet trist abia vizibil, iar privirea tot pierduta in melancolia ei inocenta era...
Chiar si dupa ce au plecat am ramas minute in sir teapan locului, neputand sa ma misc. Cred ca daca erau alte circumstante si imprejurari, as fi fost in stare sa o iau si sa merg cu ea pana la capatul pamantului, sa nu ne stie nimeni, doar noi sa ne bucuram de inocenta prieteniei noastre... Sa ma daruiesc in intregime ei si ea mie ,, sa ne contopim intr-un singur trup '', cu mintea la Dumnezeu in fapte de lauda. Sa stam seara imbratisati in cerdacul casei pe sezlong, privind cerul instelat in zumzetul greierilor, sa ne trezim de dimineata in cantecul privighetorii, sa-i piaptan parul si sa-il impletesc, micul dejun sa fie pregatit mereu cu o floare pe masa, sa o surprind mereu cu ceva, sa o fac sa zambeasca si sa rada, ,, ca sa intru in inima ei in totalitate'' , in acea dragoste inocenta pe care mi-o doresc atat de mult...
De multe ori ma pun si eu in locul femeii, cand ramane insarcinata, cand naste, cand isi alapteaza copilul ( sau copiii), mai ales prima oara cred ca are asa un sentiment de nu-l pot spune in cuvinte, mai ales cand iti vezi burta ca creste cate un pic pe fiecare zi ce trece...
Sa simti in launtrul tau cum acel pumn de viata se zbate si se misca si pe zi ce trece devine tot mai maricel. Dar totusi ca acel moment cand vezi ca dintre picioarele tale iasa acel copilas, acea viata care plange.., cum se simte oare ea atunci in clipele alea cand slabita si epuizata tremura de fericire si emotie strangand la piept acel copil pe care ea i-a dat viata, iar apoi sa intre in salon deja tatal copilasului, iar ea cu lacrimi in ochi sa-i spuna:-,, Uite dragul meu, copilul nostru'' , of ca mie imi dau lacrimile numai asa cand ma pun in locul ei putin si ma gandesc si eu cum ar fi fost daca as fi fost femeie...
Dar ce se petrece oare in sufletul unei femei daca ea pana atunci a cunoscut numai asuprirea, umilinta, batjocura si infidelitatea sotului ei, nu stiu daca ea e pe deplin fericita, si cred ca in acel moment se simte putin mai nefericita, ca acel copil nu-i din dragoste si devotament total, dar ea ca mama isi iubeste totusi copilul mai mult ca orice, si nu mai baga in seama nimic, decat dragostea si afectiunea catre acea fiinta care ii scanceste usor la san...
Oooff.., ca sunt atatea de spus despre viata in general si tot ce-i apartine ...
Totusi eu imi pastrez vointa si zambesc cu fruntea sus la suferinta, care staruie inca in sufletul meu singur...
Subiect: Clipe din prezentul meu (Citit de 13096 ori)