Sa ne iubim pe noi insine

[Daniela]

Exista cateva etichete pe care suntem tentati a le atribui altora sau noua in mod curent. Una dintre ele este egoismul. Unii filosofi au mers atat de departe incat au identificat iubirea cu egoismul...iubim pentru ca avem nevoie de ceilalti, iubim conditionat si mereu asteptand mai mult.

Va propun sa ne indepartam pentru un moment de prejudecati si etichete si sa incercam a oferi o noua interpretare acestui sentiment straniu numit egoism. Am descoperit puterea indemnului "iubeste-te pe tine insuti" si am perceput-o ca pe o adevarata revelatie! Ceea ce pana nu demult consideram a fi egoism s-a dovedit a fi una dintre cele mai mari daruri cu care am fost inzestrata. Nu vreau sa va bag in ceata, asa ca am sa incep cu inceputul...

Sunt convinsa ca toti cei inscrisi aici simt sau au simtit macar o data fiorul iubirii, starea euforica de "indragosteala", suferinta deceptiei din dragoste, singuratatea... Fiecare dintre noi am iubit o anumita persoana careia am incercat sa-i oferim totul - atentie crescuta, grija intensa, protectie - atat de mult incat am tins la un moment dat sa ne abandonam pe noi insine in avalul de sentimente coplesitoare. Asta inseamna iubirea celuilalt si este o experienta inaltatoare in urma careia ne trasformam, nu mai suntem niciodata aceiasi. Insa, cand  lucrurile  merg rau si, intr-un fel sau altul, ne pierdem persoana mult iubita, alunecam intr-o stare adanca de suferinta. Unii raman cu depresii chinuitoare, altii se imbraca in armuri otelite si de nepatruns...Fiecare are propriul mod de a se "vindeca".

Un singur lucru uitam in tot acest timp. Uitam sa ne iubim pe noi insine. Iubirea nu este exterioara omului, insa, din  cauza faptului ca o proiectam constant asupra celorlalti, uitam de unde porneste. Iubirea este in noi si, in mod firec, primii care beneficiaza de ea ar trebui sa fim noi.

Stati in moment linistiti si admirati-va! Descoperiti ce aveti mai bun in voi. Enumerati-va calitatile. Incercati sa surprindeti acele detalii care va fac unici si speciali. Daca iti descoperi propria frumusele si inveti sa te iubesti pentru ceea ce esti, cu siguranta le vei putea arata si celorlalti toata minunea ce se ascunde in tine. Numai atunci cand esti constient de calitatile tale, le poti exterioriza si fructifica. Cand vei fi ajuns in acest stadiu invata sa te gandesti in acelasi mod la fiecare fiinta umana. Adu-ti aminte ca fiecare om este unic si trateaza-l ca pe egalul tau.

Imaginati-va ce frumoasa ar fi lumea in care traim daca ne-am permite cu totii sa descoperim frumusetea din noi si din ceilalti!

[viulian]

Parerea mea e ca uitam sa ne mai iubim fiindca asteptam (si la inceput suntem) iubiti de celalalt. Si nevoia e satisfacuta.

Nu stiu daca e vorba de iubire nonegoista atunci cand suferi la despartire. Banui ca nu prea e, fiindca te-ai bucura sincer pentru celalalt daca l-ai iubi cu adevarat, ca lui ii e mai bine. Dar suferi fiindca ramai singur, fiindca anumite nevoi nu mai sunt satisfacute, fiindca era o stare de continere acolo - fiindca _primeai_ si nu mai primesti.

Este sau nu asta o asteptare egoista ?

Pe cand, daca tu esti independent(a) afectiv, ai grija de tine, relatia e faina, dar fara sa te faca sa TE uiti - fara sa-ti pierzi granitele (dar asta nu inseamna ca nu sunt permeabile celuilalt), atunci da.. este mult respect fata de partener, si si mai multa iubire, nu ? Caci nefiindu-ti teama (doar esti independent) poti sa dai si mai mult, decat sa arunci totul in joc pana la epuizare, si apoi sa suferi..

[Daniela]

Este o asteptare egoista, dar fata de noi insine.

Cand esti deceptionat, intra in functiune acea stare de necesitate cauzata de iesirea din "normal", de lipsa suportului exterior pe care te-ai obisnuit sa-l primesti (adica afectiunea celuilalt). Ceea ce trecem cu vederea insa, este faptul ca, in disperarea noastra, lasam acea necesitate sa ne acapareze, sa ne invaluie intr-o negura deasa care ne estompeaza personalitatea.
Avem impresia ca la despartire lasam o parte insemnata din noi in celalalt si ramanem cu un sentiment de gol (este vorba de abandonul de sine de care aminteam mai sus). Cu alte cuvinte, ne ignoram unicitatea, uitam de noi si faptul ca, desi suntem poate in multe privinte schimbati in urma experiantei ce am trait-o, ramanem totusi individualitati - oameni frumosi si, fara doar si poate, capabili de trairi intense si minunate, capabili sa iubim. Deci, vezi tu, felul asta de abandon este un semn de egoism fata de noi insine, caci uitam sa ne iubim pe noi si tot ce ne ramane de facut este, asa cum bine spui tu, sa asteptam...

In ceea ce priveste treaba asta cu independenta afectiva, nu stiu ce sa spun...cred ca iubirea implica totusi o doza mult mai mare de afectivitate decat de ratiune. Ce spui tu presupune ca ratiunea sa primeze si atunci nu stiu in ce masura mai poate fi vorba de iubire.

Ceea ce am prupus eu nu doar ca nu diminueaza cu nimic afectivitatea, ci in fapt inseamna o extindere a ei, astfel incat sa ne cuprinda si pe noi insine. Daca realizam ca am fost o parte la fel de importanta in relatia trecuta ca si celalat vom putea accepta mai usor despartirea si ne vom pastra echilibrul afectiv si increderea in sine.   

[Lorelei]

A propos de independenta afectiva - nu cred ca e vorba de o rationalizare excesiva. Adica te poti pierde in celalalt si in acelasi timp sa ramai tu, individualitate care nu se agata de celalalt, ci doar il iubeste liber.  Cu alte cuvinte, daca relatia se sfarseste la un moment dat sau incepe sa taraganeze, fiind liber (dar asta nu inseamna ca te daruiesti mai putin) poti sa-l lasi si pe celalalt sa fie liber si chiar sa te bucuri pentru el (sigur, e greu sa ajungem la asa ceva, dar se poate) ca ii va fi mai bine fara tine, fara ca asta sa te zdrobeasca si sa te arunce in depresii interminabile. Dragostea ar trebui sa fie a celui care iubeste, nu a celui care e iubit, dupa cum frumusetea e de fapt a privitorului, nu a obiectului in sine. Ce vreau sa spun e ca eu vad aceasta independenta afectiva nu ca pe un fel de dramuire a iubirii creand niste mecanisme de aparare care sa ne salveze in cazul unui eventual esec, ci ca pe o forma autentica de a simti acolo numai iubirea, si nu si depepndentele de celalalt. Asa nu ne vom agata prosteste in relatii care dureaza la nesfarsit din inertie (tot sunt de 3 ani cu tipul asta, cum sa rup relatia?) si din teama de o suferinta mai mare decat neimplinirea pe care o negam in disperare numai si numai ca sa nu terminam cu inima franta.

Spui "daca realizam ca am fost o parte la fel de importanta in relatia trecuta ca si celalalt"... pai si daca totusi nu am fost ce? asta nu inseamna ca am daruit mai putin sau ca n-am fost autentici in iubirea noastra. Inseamna doar ca nu am stiut sa vedem foarte bine in celalalt, dar experienta fascinanta a iubirii _noastre_ ramane fix la fel, aceeasi, nu se diminueaza...

[Daniela]

Dragostea ar trebui sa fie a celui care iubeste, nu a celui care e iubit, dupa cum frumusetea e de fapt a privitorului, nu a obiectului in sine. Ce vreau sa spun e ca eu vad aceasta independenta afectiva nu ca pe un fel de dramuire a iubirii creand niste mecanisme de aparare care sa ne salveze in cazul unui eventual esec, ci ca pe o forma autentica de a simti acolo numai iubirea, si nu si depepndentele de celalalt.

Lorelei, ai perfecta dreptate! Imi place poeticul din exprimarea ta..."Dragostea e a celui care iubeste, nu a celui care e iubit, dupa cum frumusetea e de fapt a privitorului, nu a obiectului in sine". Fraza asta sintetizeaza intocmai ce urmaream eu sa trasmit si te felicit pentru ea

In ceea ce priveste problema asa-zisei independente afective, probabil ca am interpretat eu gresit mesajul lui Iulian, desi trebuie sa recunosc ca imi pare ca exista o diferenta de nuanta insemnata intre parerile voastre.

Spui "daca realizam ca am fost o parte la fel de importanta in relatia trecuta ca si celalalt"... pai si daca totusi nu am fost ce? asta nu inseamna ca am daruit mai putin sau ca n-am fost autentici in iubirea noastra. Inseamna doar ca nu am stiut sa vedem foarte bine in celalalt, dar experienta fascinanta a iubirii _noastre_ ramane fix la fel, aceeasi, nu se diminueaza...

Pai tocmai prin autenticitatea iubirii noastre suntem o parte la fel de importanta in relatie! Este vorba desigur de o importanta subiectiv interpretata. In dragoste totul poarta marca subiectivului!

Mie mi s-a parut geniala ideea asta a iubirii de sine (pe care am preluat-o din alta parte, recunosc), tocmai din cauza aparentei ei simplitati, in stare insa sa genereze cele mai extraordinare efecte! Daca le spui oamenilor pe scurt: "iubeste-te pe tine insuti", cel mai probabil vor considera indemnul ca fiind un cliseu si-l vor ignora. Uneori, in cazul unor adevaruri simple si puternice precum cel de fata, calea cea mai potrivita pentru a le releva este cea ocolita...

[viulian]

In ceea ce priveste problema asa-zisei independente afective, probabil ca am interpretat eu gresit mesajul lui Iulian, desi trebuie sa recunosc ca imi pare ca exista o diferenta de nuanta insemnata intre parerile voastre.

In mod cert este una poetica. Eu citiind postul lui lorelei mi s-a parut ca zice acelasi lucru ca mine (da inflorit asa ca intre fete sau ca intre artiste ).

La mine suna mai rational asa, mai nepoetic.

Uite, si in postul de aici  mi se pare ca e vorba de aceiasi iubire de sine - adica afirmatia "stapani ai propriilor inimi" mie imi da senzatia de respect de sine, de respect fata de celalalt, de iubire matura dar nu de agatare, de un schimb fain dar fara asteptari, de.. stapan al propriei inimi.

Inima e a mea, pot sa dau din ea cui vreau si cat vreau, nu trebuie sa controleze altcineva acest "debit" (scuzati tehnicitatea) decat eu.
Si atunci sunt mai putine dureri de cap, mai putin stress, mult mai multa relaxare, inima e mai linistita si mai aproape de mine.

Oricum, e foarte greu cu aceast fel de "iubire de sine" pentru ca poate foarte usor sa devina narcisism, sa devina un "eu nu mai am nevoie de un altul" adica sa fie folosita pe post de aparare din cauza de prea multa suferinta anterioara. Sa nu fie interpretata ca raceala, ci ca o deschidere catre celalalt, sa nu fie interpretata ca nepasare sau ca nasul pe sus, ci ca intelegere a celuilalt, acceptarea lui, dar in propria ta independenta si caldura afectiva care nu este superioritate ci doar... independenta.

[anhelik_sandra]

eeee.... eu ma plac pe mine.... nu ma consider perfecta, dar imi place de mine si de felul meu de a fi... si stiu ca voi ajunge acolo unde vreau sa ajung. Totusi cred si faptul ca in fiecare persoana se afla ceva frumos oricum ar fi pe dinafara...

[Aledronix]

sa ne iubim pe noi insine mi se pare una din cele mai bune idei de la inventarea dragostei incoace .Nu vreau sa fiu inteles gresit,eu NU sunt narcisist si intotdeauna am iubit persoana de langa mine mai mult decat pe mine insumi.Dar asta ma facea sami pierd uneori respectul de sine si sa ma sacrific prea mult pentru relatiei(poate suna un pic ciudat din gura unui baiat dar asta e).Ideea cu iubirea de sine am preluato prima oara din cartea"Arta de a iubi"(de Don Miguel Ruiz daca tin bine minte,de la editura "For You").De cand am inceput sa aplic acest principiu al iubirii ma simt de infinit de ori mai bine in pielea mea.acolo ne spune sa incepem cu iubirea corpului nostru,apoi a calitatilor si talentelor noastre.am facut intocmai si am inceput sa vad si eu ce persoana buna sunt(pentru ca toti oamenii sunt buni in adancul fiintei lor,originea lor nu e pacatul originar al Evei ci esenta divina a lui Dumnezeu).Pana atunci aveam o perspectiva foarte pesimista asupra mea si a celor din jurul meu.
Apoi introduce idea ca putem incepe sa ii iubim pe cei din jur pentru ca toti sunt minunati asa cum suntem si noi si o merita.(nu a fost rezentat in exact acest fel,scriu mai mult o interpretare personala.cei interesati pot cumpara cartea pentru aprox. 15 lei noi)
Acolo ideea de cuplu este prezentata ca pe un lucru pe care il poti face nu pentru ca ai nevoie de cel de langa tine ci pentru ca viata e mult mai frumoasa daca o petreci in tovarasia  unei/unui fete/baiat cu care te intelegi si te simti bine.De asemenea dizolva ideea cum ca fericirea partenerei/partenerului ar depinde de noi
lucru complet adevarat.intotdeauna daca ceva nu merge bine vor intotdeauna doi vinovati.daca eu ma plictisesc nu e vina ei ci e vina mea ca nu fac ceva pentru remedierea situatiei,nu trebuie sa o astept ci trebuie sa fac eu insumi ceva.si daca ea e nemultumita eu nam obligatia sa aflu de ce e asa,ci trebuie sa lucram impreuna pentru rezolvarea unei probleme.
Ideea principala e ca fiecare raspunde pentru partea sa de relatie si nu ai voie sa lasi fericirea ta in mana celeilalte persoane deoarece ai cele mai mari sanse sa fi ranit.
Ia dragostea/iubirea pas cu pas.Iubestete pe tine,apoi pe partenera,si in sfarsit tot ce e in jurul vostru.E important sa pastrati acest sir pentru ca in felul acesta nu veti duce niciodata lipsa de iubire(am simtit pe pielea mea).