Ascult muzica si plang...
Nu pot sa cred ca viata poate sa fie atat de cruda. De ce a trebuit sa se intample asa? Stiu, toate au un scop in viata, dar...ar trebui sa fie un scop foarte bun daca trebuie sa sufar atata. Simt cum sufletul meu e sfasiat de atata suferinta, cum inima mea se duce bucata cu bucata. As vrea sa stiu macar ca am insemnat pentru el macar jumatate din ce inseamna el pentru minel. Nu stiu...nu stiu ce sa cred. Sper ca atunci cand ne vom reintalni, nu conteaza peste cat timp, atunci cand ne vom uita din nou unul in ochii celuilalt, sa reluam totul de la punctul in care viata a fost atat de nedreapta si a facut sa nu mai simt acea mangaiere care imi facea tot corpul sa tremure, care ma facea sa imi doresc mai mult ca orice sa pot opri timpul in loc. Vreau sa simt din nou acel sarut care imi incalzea incet incet tot corpul, incepand de la buze, acea strangere de mana care ma facea sa...sa vreau sa il iau in brate si sa il sarut pentru o eternitate...vreau sa simt din nou acea strangere in brate care ma facea sa ma port ca un copil care are nevoie de protectie, si sa simt acea siguranta ca atata timp cat el ma tine in brate, nimic rau nu i se poate intampla niciunuia dintre noi. Dar nu....trebuia sa se intample ceva rau...trebuia sa il vad cum pleaca poate pentru totdeauna...ceea ce am simtit in acel moment cand a plecat si m-a lasat fara cuvinte...simteam ca...simteam ca ma topesc, ca sunt un cub de gheata care a fost aruncat in apa clocotita, ca sunt un fulg de zapata in cel mai puternic viscol...ma simteam nesigura, tradata de viata, imi pierdusem toate visele si sperantele, ma simteam pierduta, a nimanui. Si asta e ceea ce simt si acum. Ma simt singura, pustiita si imi pierd din nou increderea in mine, increderea ca pot iubi cu adevarat fara sa sufar.
Ajung la concluzia ca dragoste fara suferinta nu exista. Sufeream ingrozitor cand ma duceam acasa si ma gandeam ca am sa il vad de-abia a doua zi. Nu puteam sa dorm, sa mananc...ma trezeam de cateva ori pe noapte cu gandul la el. Imi doream sa nu dorm singura, sa il simt langa mine, sa ii simt rasuflarea, caldura pe care o emana.
E visul meu...e tot ce mi-as fi putut dori de la viata. Nu am crezut ca mai exista oameni ca el pe lumea asta...si totusi, destinul mi-a aratat ca gresesc.
Cand l-am vazut prima oare...am simtit ca imi fuge pamantul de sub picioare. Si totusi...oricat de mult mi-am dorit sa nu simt toate astea, pentru ca stiam ca nu am de ales decat sa sufar dupa...s-a intamplat. S-a intamplat sa ma faca sa nu ma mai gandesc la nimic, la nimeni. Sa ma gandesc numai la el. Nu exista un minut in care sa nu ma gandesc la el. Noaptea il visez, dimineata ma trezesc plangand cand stiu ca exista posibilitatea sa nu il mai vad niciodata, sa nu mai simt acele trairi alaturi de el...
Pentru acea saptamana de fericire, am impresia ca voi plati toata viata cu suferinta. Asta sa fie oare tributul adus catorva momente de fericire? Oare merita?
Pretuiti ce aveti langa voi...pretuiti fiecare clipa, traiti-o ca si cum ar fi ultima, pentru ca niciodata nu poti sti ce iti rezerva viitorul, niciodata nu poti sti cand viata ia o intorsatura pe care nu ai crezut niciodata ca o va lua...Fiti fericiti si pretuiti fiecare clipa de fericire.
Iubesc, deci exist.