Cine are tânţari... (parodie dupa"Repetabila povara" de Adrian Paunescu)

[Rudy Valentino]

Cine are ţânţari în odaie, nici gând
Să mai scape de ei, zace veşnic plângând,
Chiar de-atent astupăm orice breşă, cuminţi,
Maltrataţi de ţânţari suntem, fii şi părinţi.

Ce ţânţari?Nişte bestii ce nu mai au loc,
Abuzand, ticăloşi, de al tău nenoroc,
Nişte fiare cu trompă şi zumzetul greu,
Sunt morbizii ţânţari ce atacă mereu.

Ce ţânţari?Nişte gâze, acolo, şi ei...
Te tranşează în somn ca sălbaticii lei,
Că-s blazaţi, constipaţi şi-au frustrarile lor,
Nu contează deloc, pişcăturile dor!
De eşti simplu ţăran sau te crezi mare domn
Bântuit o să fii de acelaşi nesomn,


Iar în noapte, coiot, parcă-ţi vine-a urla,
Te-ai ascunde-n balcon sau în beci, undeva,
Şi cu cearcăn la ochi, după lungi săptămâni,
Te vor duce-n azil, cu alţi zeci de bătrâni,
Mai visezi, biet naiv, leziuni ce nu dor,
Obsedante devin muşcăturile lor...
(Când stăteam la o coadă sa-mi cumpar 3 pâini
Un moşneag mi-a jurat că înţeapă şi câini!)

Cine are ţânţari în odaie, nici gând
Să mai scape de ei, zace veşnic plângând,
Devii zbir, un casap, milostiv n-o sa fii
Când asişti cum, flămânzi, fugăresc ai tai fii.

Prea mult sânge ne-au supt, bolim vineţi de plâns,
Însă pentru ţânţari parcă nu-i de ajuns,
Oare aceşti anofeli n-au şi dânşii copii?
N-au idee ce chin e parinte să fii...

Obositi, fără grai ,ţinem capul plecat,
Locuind la oraş sau în ultimul sat,
Murmurăm, printre dinti, de părinţi şi strămoşi,
Deşi unii vecini spun că sunt norocoşi,
C-ar fi dat cu un flit la ferestre şi porţi
Şi-acum domnii ţânţari zac pe burtă, ca morţi!

Dacă ai un ţânţar eşti pe veci om pierdut,
Conjugi verbul "a fi" doar la timpul trecut,
De atâta-nţepat ne-au adus până-aci
Că uităm uneori şi de-ai noştri copii.
Nu-ţi rămâne decât pe la popi sa te rogi,
Cu mătănii să scapi de tânţari pisălogi.
Cum de-atâţi decibeli scot insectele mici?
E-ntrebarea ce-ţi pui, dar nu poti să explici,
Te-agasează mereu, într-un ritm infernal
Până cand, evident, vei sfârşi la spital,
Simţi că vrei, resemnat, să te lepezi de tot
Să exclami, căpiat: "nu mai vreau, nu mai pot!".
Ce povară sunt ei!Oare ştiu că-i aşa?
Câteodată, sfârşit, chiar şi lor te-ai ruga...

Mai avem oare mult astă cruce de dus
Hoarde mii, de ţânţari, în acelaşi apus...
E mai bine în cort, să priveşti, mut, la cer?
Vei scăpa de vampiri care sângele-ţi cer?
Când începem din nou, somnoroşi, a simţi,
Ce povara sunt ei pentru-ai nostri copii,
Vrem să facem ceva, cât nu-i încă târziu,
Să vorbim cu primari ce se fac ca nu stiu,
Dezinsecţii promit, însă uită curând,
Iar noi stăm prosternaţi, la icoane plângând,
În potop, indignări fără rost ne-au cuprins,
Peste trupul vânjos prea devreme a nins,
Azi suntem ce suntem şi-am ajuns ce-am ajuns,
Ei, ţânţarii, mereu dau motive de plans...


poezia parodiata:


Repetabila povara
de Adrian Paunescu

Cine are părinti, pe pământ nu în gând
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminti,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinti.

Ce părinti? Niste oameni ce nu mai au loc
De atâtia copii si de-atât nenoroc
Niste cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părintii acestia ce oftează mereu.

Ce părinti? Niste oameni, acolo si ei,
Care stiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu conteaza deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, si ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca si când as urla,
Eu îi stiu si îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, si de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părintii bătrâni
Dacă lemne si-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit tristi în casele lor...
Între ei si copii e-o prăsilă de câini,
Si e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinti, pe pământ nu în gând,
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinti, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinti? Mai au dânsii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliti de nevoi si cu capul plecat,
Într-un biet orăsel, într-o zare de sat,
Mai asteaptă si-acum, semne de la strămosi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,
Si ca niste stafii, ies arare la porti
Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.

Cine are părinti, încă nu e pierdut,
Cine are părinti are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem si noi însine ai nostri copii.
Enervanti pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Si în genere sunt si nitel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui si explici,
Cocosati, cocârjati, într-un ritm infernal,
Te întreabă de stii pe vre-un sef de spital.
Nu-i asa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simti si ei stiu că-i asa
Si se uită la tine ca si când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe constiintă povara acestui apus
Si pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au si ne cer.
Iar când vom începe si noi a simti
Că povară suntem, pentru-ai nostri copii,
Si abia într-un trist si departe târziu,
Când vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Si nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Si de ce încă nu e potop pe cuprins,
Desi plouă mereu, desi pururi a nins,
Desi lumea în care părinti am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.