Ştii...

[Lorelei]

Ştii...
corabia cu pânze s-a depărtat în larg
pe umeri încă simt privirea ta căpruie
deasupra pescăruşii fac punte
între „azurul din mări”
şi „pământul cu toate păcatele”

Ştii...
te ştiu încă pe punte
privind înapoi
eu privesc deopotrivă spre mare şi-n mine
e linişte şi-n lungul de ţărm
aud valul spărgându-se ca o secundă uitată
rotund
egal
infernal de exact
te presimt uneori în ideea de verde
în alge şi-n sălcii aplecate la mal
volute se-nalţă întortocheat printre scoici
picioarele goale nisipul l-apasă -
clepsidră întoarsă
mereu prea târziu
mereu prea curând

Ştii...
se simte în aer miros de migdal
coralii-n adânc înalţă recifuri
e vremea rătăcirii albastre
e vremea meduzelor reci
se-aud peştii cum tac
sub argintul din lună
sub briza călduţă despletesc frânturi de poveşti
şi peste tot tu
şi nicăieri tu

Ştii...
sunt negrul pământ
nisipul sticlos din cochilii de melci
sunt pasul răsfrânt căutând depărtarea
eşti marea amară
catargul tăcut
eşti urma de vâslă ascunsă-n tangaj
cândva
prea târziu
prea curând
„la început de anotimp fermecat”
vom înălţa împreună maree la capăt de lume.

[Semiramis]

Ştii... Corabia alunecă pe valuri, tăcut, ca o stafie. Ea poartă în depărtare un dor, un mit  şi o privire căpruie, cuminte, nepereche. Oare, această fugară pe mări înalte se va mai întoarce vreodată către mine? Sau amintirea ei mă va bântui pe veci...?