îmi aminteşti să fim copii?

[cv]

La început, visul se numea Timişoara, cu teatrele, fântâna din centru, Bastion, Castelul Huniazilor, bulevarde, flori, cu Bega, tarabele sârbilor, oameni cu aer aristrocratic, copii cu hăinuţe de domnişori şi domnişoare... Se fălea că a fost la Timişoara deşi, acolo era puţin stingheră (prea o îmbrăca mama ca pe copii)
“Pentru mine nu prea contau astea. Mă uitam tot timpul la pavaj. Aveam ceva cu dungile, le priveam suspect”
Ce-ţi ziceau? Ce căutai în ele?
“nu ştiu, încercam să văd dincolo de ele. Nu mă mulţumea ce-i afară”
Să vezi? Ce sperai să vezi?
“erau suspecte, atât. Mă miram de ce numai eu le observ. Ceilalţi nu ştiau, nu vedeau nimic?“

Zâmbesc. Mă văd la vârsta aia minunându-mă de fetele frumoase. Am un fel de bluziţă- ai zice că-i rochie- şi pantalonaşi tricotaţi… Sar într-un picior admirând clădirile şi femeile drăguţe. Tu, mergi cu nasul în pământ şi mâinile în buzunare, îmi trimiţi câte un „da, da...“ dezinteresat admirând cute în obrazul pietrelor
“a nu, privesc şi oamenii, le privesc ochii”
Îl vezi pe nenea din colţ, cel care se sprijină în baston cu un aer de domn mare?
“surâde puţin amar iar ochii lui spun că le ştie pe toate”
Crezi? Ne priveşte de sus. Oare înţelege şi copiii?
“a pe ăla nu-l văd. Îl văd pe celălalt bun. Atât”
Unde te uiţi? Bun? Cum arată omul tău bun? Aş vrea să ştiu ce gândesc oamenii mari mari.
“la bătrânul ce stă pe bancă sprijinit în carjă şi mângâie uşor capul băiatului bălai. Vezi, zâmbeşte tuturor cu ochii puţin umezi“
Ăla e bunic! Doar bunicii şi uneori părinţii mai privesc frumos. Crezi ca are nepoţi?
“poate nu are. Poate ne aşteaptă”
Dacă fur o floare şi i-o dăm oare ne spune o poveste?
“îţi spune şi fără să-i dai o floare furată”
Ştiu, nu asta întrebam. Vreau eu să i-o dau. Pot să-i cer mamei să cumpere dar aşa nu este de la mine… şi de la tine. Vreau doar de la amandoi, îţi dau din floarea mea că l-ai găsit!
“o să privească mirat, o să ne întrebe ce vrem… apoi o să spună o mulţime de poveşti”
Ce bine! Ce poveste ai vrea să auzi?
“aceea cu copiluţul. Îţi spun mereu că nu-i ştiu finalul pentru că tata mă adoarme înante să-l spună”
Cea cu băiatul şi luna frumoasă ce se ascunde şi nu mai vezi culoarea din frunze?
“aceea, da”
Poate e o poveste fără sfârşit. Mi-a spus mie bunica o poveste în care se scriu poveşti şi nu se termină niciodată
„poate da, poate nu. Ii fac eu numai pentru mine, pentru noi“
E bine. Auzi: băiatul tău o să găsească luna?
“undeva o găseşte el, sau luna vine să-l găsească dar sigur se întâlnesc undeva”
Spunem povestea cu finalul tău şi apoi îmi dai mânuţa să vedem ce ne povesteşte bunicul!
„am cam uitat cum e. Copiluţul pleacă (asta e sigur)”
Da, vântul îl alintă în buclele negre... dar mai e până acolo
„se opreşte să vadă cum se joacă noaptea frunzele cu vântul. Imi amintesc: copilul doarme, cu buclele ravăşite pe perna micuţă. Luna ce-i stătea în faţă ca o ceaşcă mare de lapte proaspăt amestecat cu taine numai de el ştiute, acum e doar o geană subţire, subţire, un ochi abia mijit de dupa fumul negru al norilor...”
Pernuţa e tot mai moale şi deodată o simte cum se scufundă dincolo de pat şi devine un nouraş alb şi pufos. Copilul nu mai doarme pe ea, a făcut ochii mari şi pluteşte pe norişor
“iar el îl scoate afară şi-l lasă lângă un stejar maaare”
Oare de ce l-a lăsat tocmai aici?
“să mângâie frunzele astea în culori felurite. Unele sunt verzi-verzi, altele rugini, altele chiar roşi“
S-a facut toamnă şi-n poveşti, miroase a crizanteme şi a pământ umed. Oare cine a pictat vrunzele? Tu pictezi frumos? Eu am încercat un cer şi m-am speriat. Nu ştiu cum din pensula mea ies mereu balauri
“nu. Eu nu ştiu picta”
Eşti serios ca oamenii mari. Oare bunicul mângâie oameni mari?
“Asta nu. Oamenilor mari nu le place să-i mângâi pe creştet!“
Trebuie să facem ceva! Vreau să te mângâie şi pe tine. Tu nu eşti mare şi eu nu merg fără tine
„cine ştie... Mama spune mereu că-s prea mic, poate mă va crede şi bunicul“
Nu-l păcălim, e bun şi… doar copii visează culori şi lună
„păi... De unde ştii că eu nu visez?“
Tu eşti serios, nu pictezi. Copii ştiu toţi desena şi picta şi... şi nici nu-mi spui cine a pictat frunzele
„era un secret doar al meu. Frunzele le-a pictat tot un bătrân. Făcea icoane şi portrete în parc. Era bun şi avea ochii frumoşi“
Era mai senin ca bunicul?
„nu prea ştiu, purta mereu bască, lavalieră şi era mereu pătat pe degete”
Doar eu când pictez mă murdăresc pe nas
„de ce? Vrei să simţi norii?”
Poate -cum spune mama- pentru că nu ştiu să fac cercuri şi cred că năsucul îmi şopteşte. Buziţele tale desenează cercuri acum. Să le împrumut roşul?
“Lasă, am o acadea roşie şi perfect rotundă, cât un cerc mare”
Eu am avut una ca un curcubeu
„a mea e reală, o am!“
Are să-mi dea şi mie cineva. Ştiu că-mi dă
„cum să nu, îţi dau şi ţie“
Ştiam, doar că n-am vrut să spun cine-mi dă, am vrut să te aud zicând
„păi cine-ţi dă ?“
Ştiu eu.

Dar ce te nerăbdăreşti aşa?
„trebuie să dormim. Mâine iar lucrez până târziu“
Uf şi bunicul? Şi finalul poveştii?
„ai avut dreptate: povestea asta se scrie mereu! Mâine, către seară, îmi aminteşti să fim copii?”

[Iosif]

Frumos! Iti multumesc ca ai ales ca locatie de vis Timişoara, uneori si eu vad asa orasul, alteori vad doar praful si mizeria care din pacate se cam gaseste in toata Romania.
..dar e bine ca atat eu cat si cea mai buna prietena a mea inca reusim sa fim copii, sper sa nu uitam asta niciodata.

[cv]

Nu puteam sa aleg alta locatie, J.S.
Timisoara o percep magica asa cum era in copilaria mea. Cine ma intreaba azi daca stiu Timisoara, daca am vazut Castelul Huniazilor... spun ca nu. Ele mi-au ramas pe retina putin amestecate cu visul. Am plecat departe de acest oras in 82... si am revenit, pentru putine ore, in 2004. Totusi, cele mai frumoase amintiri sunt legate de acest loc

[Eve]

De puţin timp viaţa mea reală s-a mutat aproape cu totul în virtual. Ţopăi printre butonaşe, linkuri şi alte cele ca un iepuraş la prima sa întâlnire cu soarele.
Flăcăul cel mare necesită supraveghere intensivă, examenele, deja au scos uşa din balamale, toate persoanele grave ale familiei sunt pătrunse de importanţa momentului, în afară de personajul principal, adică dumnealuiul. Singura lui grijă e să nu obţină vreo notă mai mare de şapte,” pen’că ăia-s fraieri mami, am văzut că fac un dâmb pe frunte şi după aia le trebuie ochelari, ce vrei să mă vezi cu ochelari?!?”
Doamne fereste, dă-le încolo de matematici, în fond, adunarea e singura operaţie cu aplicaţie pratică în viată şi aia o buchiseşte binişor… aşa că, “rămane cum am stabilit: stai pe şapte ca pe ouă, ‘nteles?”
Bunica lor i-a preluat conştiincios pe bază de proces verbal, atunci când pleacă la biserică după ameliorari de zile, mi-i predă tot aşa.
- Pune-ţi măgăoaia aia, zice, şi bagă de seamă nu care cumva să dispară ! Are foarte mult de învăţat.
Pun camera o focusez pe năsucul voinicului şi îl urmăresc cu nădejde. Azi aşa, mâine tot aşa, zilele trec liniştite, eu mă simt confortabil cu responsabilităţile mămoşeşti la zi, copiluţul, bietul de el, stană de piatră în faţa caietelor cu formule alambicate; impresionandu-mă până la lacrimi seriozitatea cu care abordează tema îngrăşatului înainte de examen.
Toate aceastea până când principiul ulciorului folosit in exces a dus la prăbuşirea fundamentului într-o singură zi.
Mobilul îmi zbârnîie pe masă afişând intermitent " Mami meu". Aşa am apucat să o trec în agendă aşa se prezintă :
- Nici o bază nu pot să am! o aud în coaja urechii ( ehei, când începe să mă destabilizeze
prin învăluire se anunţă timpuri belicoase) Te-am rugat să-l supraveghezi, nu?
- Păi… unde eşti? (nu pricep de ce mi se înmoaie genunchii şi acum , când am ditamai buchetul de trandafiri în coşuleţul vieţii) Uite, eu sunt aici cu el, stă cuminte şi învaţă.. Pe mata nu te văd, în rest văd totul foarte clar, să stii!
- Aha, zice mama, dar geamul vecinului de deasupra nu se vede?
- Ei, na, cum o să se vadă geamul vecinului, mânzesc eu.
- Da... păcat, nici vecinul nu-l mai vede! Acum cinci minute studiosul nostru a reuşit să-l spargă!
- Ei, cum asta?- nu reuşesc eu să lipesc informatile ciobite între ele.
- A, nu te îngrijora, mi-a răspuns că a fost relativ simplu., accentuează mama relativul de mi se amestecă temporar ciocănelul, scăriţa şi nicovala laolaltă.
Ce ţi-e şi cu relativităţile astea, dom’le, de la fizică cred că i se trag toate puişorului, apuc să-mi zic în partea aia duioasă care mai stă agăţată de mine ca o zdreanţă. Dau cu zoom-ul pe fereastră de unde studiosul încă îmi apare nemişcat şi pătruns de ştinţă ca un iluminat în rugăciune şi nu reuşesc să văd nimic în neregulă. În colţ, îmi apare că ultima imagine primită e în regulă ca şi timp, pulsul nu-l afişează din păcate.
Chem împricinatul la vorbitor şi încep descusutul:
- Ce făcuşi copile? Cum ai reuşit să spargi geamul omului şi să joci şi-n filmul ăsta la care mă uit de două ore?
- Măi, nu-i greu, îmi răspunde el , neaşteptat de calm. Scapă-mă de mamaia şi îţi spun…
Stau vreo doua secunde în cumpănă, pentru că asta ar însemna să o înfrunt niţel pe "Mami meu” într-un punct de fierbere foarte ridicat. Cele câteva mii de kilometri dintre noi şi curiozitatea ce mi-a ros unghiile de la mâna stângă, îmi dau o dungă de curaj. Apuc dunga de partea ce pare mai lată:
- Mami, lasă-l te rog! Până pui mata geamul vecinului, îl pedepsesc eu… de nu se vede. Nu-l mai certa, umblă zvonul că-l racolează ăştia de la Microsoft.
- Păi ce, parcă tu eşti mai brează? Exact la cinşpe ani ai încetat orice acumulare cognitiv-comportamentală... (fiind autor, îmi pot permite să tai porţiunea în care mi-am luat papara , în fond, eu trebuie să rămân personajul pozitiv, corect şi responsabil)
- Deci, revin oftând la Alex cel Mare, acum zi-mi , că-s sacrificată suficient.
- Hi! Hi! Hi! Thanks, mam!
Dragul de el, vorbeşte cursiv româneşte, dar când e emoţionat simte nevoia să se ajute cu engleza.
- Măi, îl aud tunând, i s-a îngroşat glasul grozav şi nu-mi dau seama cu uşurinţă dacă e nervos sau duios. Păi ce să-ţi zic? Şi Ionuţ a păţit-o ca şi mine şi ne-am gândit noi că se îngroaşă gluma chiar acum, când avem meciuri de calificare. Şi cum ne-am gândit aşa mult în fiecare zi, da’… în fiecare zi, (adică îţi dai seama?!?) , am combinat nişte chestii n-am cum să-ţi explic şi am reuşit să obţinem un progrămel care lungeşte imaginea aia cum vrem noi. Mai aveam un pic de lucru să obţinem şi efecte la soft-ul ăsta de mamă... Înţelegi? mă întreabă cam îndoit. Ce ai fi vrut să fac? Tu când erai încolţită nu căutai soluţii?
I-aş răspunde că la mine soluţia cea mai inteligentă era săritul peste gardul vecinului din stânga dar nu o fac, în fond timpurile s-au schimbat. “Mami meu” nu avea cameră web ci un amărât de binoclu, dar ce software! ehei! mă pescuia si de sub turul gâştei.
Oftând din nou, i-am trimis o feţişoară pupăcioasă pe messenger, el mi-a răspuns la fel, cu un “thx” în coadă.
Dar despre limbaj, tehnici şi alte updatări la soft-ul de mamă o să mai povestesc altădată…
Ina Simona Cirlan [Scaietina]