A fost odata (ca niciodata), intr-o tara ca de basm, un ciobanas oarecare , care cu mult dor si multa dragoste canta din fluierasul sau fermecat fel de fel de doine si alte cantece maiestre ce se cantau prin acele tinuturi.
Cand el canta, brazii ii vorbeau, cand el vroia sa adoarma, pamantul isi scotea din matca adancimilor lui nespuse un brau de flori si de muschi peste care ciobanasul se tolanea pierzandu-si privirea in primaverile astrale ce strajuiau noptile... Si-atunci, printre animalele padurii, imblanzite la auzul cantecului sau veneau a-i face plecaciune indepartata... Si adormea, se simtea coborandu-se in adancuri si ridicandu-se in inalturi sihastre, zbura evi si ani treceau zburand in eternul de alabastru...
Intr-o buna zi, peste tara aceea de basm a inceput sa bata un vant rau si nespus de puternic... copacii mureau, zanele fugeau, animalele se prefaceau in praf si tarana, os in pamant si carne in huma...
Pe calea care-ai apucat,
Nu-i loc de mangaiere,
Caci vei pleca de-aici plangand,
Prin tara de durere,
Astfel soptea codrul cel batran si muribund ciobanasului.... Iar un vultur prabusind, grai cu glasul stins:
Acum, nu mai era loc de intoarcere, nu va mai fii niciodata, dar absolut niciodata. caci odata ce tara asta s-a ruinat nimeni si nimic nu o va mai putea aduce inapoi, si chiar de printr-o minune cineva ti-o va aduce inapoi, tu, ciobanasule, nu vei gasi nici o bucurie in ea... Sa pleci spre alte meleaguri, in acele meleaguri vei cunoaste un taram de o mie de ori mai frumos, de o mie de ori mai intins, un taram imens in care te vei pierde, plin de pustiuri fierbinti unde soarele va lumina cu caldura sa dunele nesfarsite si cerul mai albastru decat iti poti inchipui, unde copaci inalti ajung la stele si din varful lor simti atingerea fina a mainii lui Dumnezeu, unde marile albastre isi croiesc valuri ca sa le sfarame de stanci in apusul sangeriu al soarelul...
Ciobanasul pleca la drum.... dar incepea sa simta ceva in el, o schimbare, un vant strain dar minunat in sufletul sau.... un vant frumos, precum nici un alt vant ce l-a simtit in tara de unde a plecat...
Urmeaza-ma, prietene, caci negresit te voi duce la adevarata fericire, grai vantul cu glas duios... ti se va mangaia sufletul, ti se va saruta inima, ti se va lumina mintea si trupului tau ii voi da o vigoare nebanuita, vei rupe in calea ta munti, si stanci, iti vei taia calea cu cutitul printre furtunile pustiei, te vei agata de negurile adanci ale muntilor, vei pluti peste rauri si peste mari... doar urmeaza-ma !
Ciobanasul se lasa in calea vantului... vremi indelungate, timpi adanci si grei, poate putini, poate multi, dar parand a fii nesfarsiti, treceau pe langa el...
Privind in jur, vedea pe altii ca el, plini de fericire, plini de duh, plini de mangaiere, plini de aceea mangaiere, de aceea vigoare...
Vantule, vantule,
Unde ma duci, cantule ?
Cate zile-am strabatut,
Cate nopti n-am petrecut!
Cate vieti mi-am tot postit,
Cate zile-am irosit ?
Cand mi-o fii de-oi fii iubit ?
Cioban, ciobanasule,
Hai cu mine dragule,
Eu noroc am vrut sa-ti dau,
Dar n-am gasit ce sa iti iau!
La case multe am batut,
Vise-n lacrimi ti-am nascut,
Cioban, ciobanasule,
Te-oi mai duce , dragule,
Te-oi mai duce, te-oi propti,
Ti-oi canta, te-oi milui,
Si-n cantec cald, cant de foc,
Ti-as da, sa ai si tu noroc.
Dar nu am, si nu-i sa fie,
Sa-ti aduc a ta menire.
Vantule, vantule,
Unde ma duci, cantule?
Arunca-ma in camp pribeag,
Si nu ma da tu de vileag,
Pune frunze peste mine,
Ia si tarina cu tine,
Fa morman pe chipul meu,
Inalt pan` la Dumnezeu,
Pune-mi pietre pe picioare,
Bolovani pe subsioare,
Iar la capat, de vei vrea,
De-oi simti, si vei putea,
Pune-n gura mea o floare,
Din soi vestit, care nu moare...
Subiect: Ciobanasul (Citit de 2905 ori)
