Femeia işi luă fetiţa de mână şi coborî din tren cu lacrimi in ochii. Bagajele mari o trăgeau în jos cu brutalitate. Trupul firav i se încovoia de durere, de gânduri şi de greu. Copila sărută cu dragoste obrajii mamei luându-i lacrimile pe buzele ei micuţe si roşii precum căpşunii.
-Nu mai plânge mami,...nu mai plânge..., într-o zi o să te iubească şi pe tine cineva aşa cum te iubesc eu mami, iar mânuţele ei încercau disperate să o mângâie în speranţa că durerea mamei va trece, dar nu trecea...
Femeia izbucni în lacrimi. Se aşeză pe o bancă de pe peronul aproape gol ţinându-şi chipul în palmele tinere şi frumoase Trupul ei obosit se scutura de plâns. Mai mult de atât nu putea să ducă. Vroia măcar dreptul ei la plâns. La plâns sincer şi din tot sufletul. O durea însă copila ei, dar...poate mai târziu va înţelege.
Copila ofta adânc..."mai bine o las să plângă poate îi trece aşa" gândi ea în timp ce se plimba ţopăind în jurul băncii, muşcând cu poftă dintr-o ciocolată cu lapte.
Cu ochii pierduţi peste liniile ferate urmărind alte trenuri care veneau şi plecau din gară, privirea fetiţei căzu asupra unui băiat ce stătea pe o bancă din apropiere. El o privea aproape fixând-o în timp ce picioarele lui se balanganeau in sus si in jos, iar ochisorii lui negri si frumosi straluceau ca doua luminite.
Simţindu-se privit işi opri brusc picioarele din joc şi se ridică. Fetiţa roşii şi fără să vrea începu să zâmbească. Se apropie de el şi fără să spună nimic îi întinse o jumătate din ciocolata ei. Înainte să apuce să vorbească ceva cu el sau să îl întrebe cum îl cheamă mama ei o luă de mânuţă şi o grăbi spre tren.
-Haide, vino draga mea...o să pierdem trenul!
-Da, mamă, răspunse trist fetiţa...vin, iar capul ei se întoarse spre băieţelul care muşca trist din ciocolată şi îi făcea cu mâna. Revenindu-şi parcă puţin din supărare zâmbi din nou şi flutură şi ea cu mâna spre el...zâmbeau amândoi.
Urcară în tren, iar gara se pierdea undeva departe...şuieratul prelung şi cântecul de ducă al trenului le adormi una în braţele celeilalte...visele îşi făcură apariţia şi...clipele treceau.
...............................................................
-Off, Doamne că greu mai ajunge trenul, se tânguia pe banca gării femeia, în timp ce ochii ei scrutau departe...de parcă ar fi vrut să îşi arunce privirea în faţă şi apoi să o aducă înapoi cu imaginea ce parcă stătea pe loc.
Zâmbind, un bărbat se aşeză lângă ea cerându-şi voie politicos:
-Se poate să mă aşez lângă dvs.?
-Sigur că da, răspunse femeia zâmbind aproape copilăreşte.
-V-am văzut aşa de nerăbdătoare şi nu m-am putut abţine să nu zâmbesc. Ştiu cum este cu aşteptările acestea...şi eu îmi aştept aproape săptămânal fata şi tot am emoţii. Parcă mereu întârzie trenurile astea!
-Da! exclamă femeia uimită că acesta îi lua de pe buze fiecare cuvânt.
Începură să discute...în timp ce undeva într-o gară apropiată un alt tren se opri şuierând şi scârţâind prelung. Dintr-un vagon coborî o tânără încărcată de bagaje şi lacrimi...care se opri puţin pe o bancă de pe peron înainte să urce în alt tren. Îşi şterse lacrimile pe furiş şi oftă prelung în timp ce scoase din buzunar o ciocolată cu lapte din care începu să muşte gânditoare. Ochii ei mari şi căprui erau trişti..., lacrimile îi jucau în privire asemeni unor oglinzi micuţe şi strălucitoare şi se simţi dintr-o dată ca un ultim naufragiat a unei bărci demult scufundate. Părea a fi singura supravieţuitoare din lupta cu viaţa şi cu tristeţea...totul se năruise în jurul ei asemeni unui castel de nisip...rămase doar ea...şi parcă nu vroia să se bucure...nu putea.
În timp ce gândurile ei se pierdeau departe...şi i se jucau prin amintiri asemeni unor copii, un bărbat tânăr se opri brusc în faţa ei. Ea îşi ridică ochii spre spre el şi îl privi la început întrebătoare apoi adânc...ca şi când ar fi încercat să şi-l aducă aminte de undeva, dar nu ştia de unde. Simţea doar că îl cunoaşte...parcă îi ştia şi parfumul...şi mireasma cafelei de dimineaţă pe care o bea acesta. Zâmbi..."off mă simt de parcă aş fi un spărgător de bun simţ...cum pot să gândesc astfel?...de unde să îl cunosc eu pe el...şi ce îs cu gândurile astea?"..., dar nu se putea abţine..apoi...ochii ei se deschiseră largi de uimire şi bucurie şi se ridică brusc în picioare în timp ce mâna începu să îi tremure uşor.
Acesta zâmbi şi îi întinse o jumătate dintr-o hârtie veche de ciocolată.
-Se pare că este aceeiaşi ciocolată..., spuse el oarecum emoţionat, oarecum bucuros, dar parcă speriat la gândul că şi de data aceasta fetiţa care în urmă cu mulţi ani îşi împărţise cu el ciocolata se va sui într-un tren şi va fugi fără ca el să afle vreodată cum o cheamă.
Privirea lor se întâlni, iar ochii li se umplură de lacrimi...în timp ce din cer fulgii mari începură să cadă peste ei...departe trenurile se pierdeau în şuierături şi cântece de ducă...doar ei se pierdeau unul în ochii celuilalt ca şi când ar fi încercat să recupereze timpul şi clipele pierdute. Ea se apropie de el şi rupse din nou ciocolata...din ochii lui se prelingeau lacrimi...lacrimi libere fără teama de a fi luate în râs...lacrimi de fericire. Tânăra se ridică pe vârfuri şi tremurând de emoţie îi luă lacrimile pe buzele ei roşii ca şi căpşunii...lacrimi de aşteptare pe buze pline de drag şi dor...
Trenul se opri în gară..., iar ea se întristă...Brusc îşi aminti că era doar în trecere..peronul era singurul care rămânea mereu...şi două suflete..., dar el o luă cald de mână şi sărutând-o cald pe frunte o întrebă:
-Nu urcăm draga mea? Avem acelaşi tren...şi sunt sigur că avem şi aceeiaşi călătorie de făcut în viaţă...ce spui...urcăm împreună în tren sau îl aşteptăm din nou pe următorul?
Lacrimile şi zâmbetul care se amestecau pe chipul ei o făceau frumoasă, iar el zâmbi ajutând-o să urce scările.
Urcară în tren, iar gara se pierdea undeva departe...şuieratul prelung şi cântecul de ducă al trenului îi adormi unul în braţele celuilalt...visele îşi făcură apariţia şi...clipele treceau.
...............................................................
Într-o gară...pe un peron o femeie şi un bărbat stăteau îmbrăţişaţi în timp ce ea bombănea copilaros:
-Off, Doamne că greu mai ajunge trenul, se tânguia femeia, în timp ce ochii ei scrutau departe...de parcă ar fi vrut să îşi arunce privirea în faţă şi apoi să o aducă înapoi cu mai multe informaţii...la fel cum o făcuse în urmă cu mulţi ani.
- Draga mea...şi buzele lui atinseră fruntea ei ridată...ştiu cum este cu aşteptările acestea...şi eu îmi aştept aproape săptămânal nepoata şi tot am emoţii. Parcă mereu întârzie trenurile astea!
Femeia începu să râdă şi îl înghionti:
-Da, aşa ne-am cunoscut acuma mulţi ani..pe acest peron...aşteptând acelaşi tren...Nu aş fi crezut niciodată că aşteptarea poate aduce cu ea atâta fericire şi iubire, dar mă bucur că am aşteptat împreună.
El o strânse la piept, iar trenul apăru în depărtare, apoi se apropie încetinind scârţâit şi şuierător pe lângă ei. De la uşa unui vagon o fetiţă le flutura fericită şi entuziasmată mânuţa, în timp ce un bărbat o ţinea protector de cealaltă mânuţă să nu cadă. În jurul lui două mânuţe stăteau încolăcite..., iar ochii soţiei lui privea pe lângă umărul lui. Ochii lui sclipiră de fericire, o sărută pe frunte cu aceeiaşi emoţie copilărească şi zâmbind ochii lor se întâlniră.
Trenul se opri şi fetiţa strigă veselă:
-Bunico! Bunicule!
-Augusta! se auziră înapoi glasurile emoţionate ale acestora în timp ce fetiţa se arunca în braţele lor. Offf, dar mare te-ai mai făcut de când nu te-am văzut...exclamară ei în timp ce fetiţa le mângâia obrajii.
-Dar unde or fi iarăşi ai tăi, întreabă zâmbind bunicul?
Nu departe de ei spre emoţia lor părinţii Augustei se opriră îmbrăţişaţi un moment pe peron pentru a lăsa fulgii să le cadă pe faţă, buzele lor se căutau în acelaşi sărut cald şi plin de iubire, iar ochii le străluceau de fericire.
Subiect: Întâlnirea dintre peroane... (Citit de 7186 ori)