Psalmul leprosului
Benjamin Fundoianu
“Şi leprosul care va avea această plagă pe dânsul să aibă vestmintele rupte şi să strige: necurat, necurat! Necurat să fie el, în tot timpul cât va fi această plagă pe dânsul; necurat este şi va locui singur; afară din tabără să fie locuinţa lui.” (Leviticul 13-45)
Zorii
au primenit izvoarele din jghiaburi,
au spălat gâtul mierlei din pădure,
au spart cu plugul proaspăt arătura,
au pus în dosul plugurilor oameni,
şi-au pus în palmieri atâtea flăcări,
de parcă eşti în orice palmier,
de parcă-n orice flacără eşti, Doamne.
Aş vrea să cad trăznit în faţa ta,
tu, care n-ai nici început, nici capăt. Şi-aş vrea
să te sărut în palmieri şi-n flăcări,
dar teamă mi-e să nu-ţi mânjesc pământul,
să nu-ţi mânjesc curata buruiană,
să nu-ţi mânjesc gândacii de prin coji,
şi lucrurile de lumină, toate,
pe care le-ai făcut în şase zile.
Căci trupul meu se crapă de buboaie,
şi din obraji
vinete coji au curs vânăt puroaie;
şi ochiul meu e de privire scurs,
şi mâna mea se razimă în bâtă.
Sunt o mocirlă-n care cântă broaşte
şi-s raci de lut şi lipitori murdare,
pucioasă e de secetă şi soare.
Şi sufletul meu, broască, de urât
orăcăie, o, Doamne, către tine.
O, dac-ai fi şi tu ca mine, Doamne!
O, dac-ai fi şi tu lepros ca mine
şi de-ai avea şi tu buboaie multe
şi ochii scurşi de lacrima luminei!
O, dac-ai plânge când se surpă seara,
când vitele se-ntorc din scăldătoare,
când oamenii vin câte doi din câmp,
când plânsul tău nu-i nimene să-l stângă...
O, de-ai porni şi tu pe drum, bicisnic...
Câinii cei ciolănoşi te-ar strânge-n garduri,
drumeţii din şosea te-ar ocoli,
nu te-ar primi la rugă sinagoga.
Fecioare, la fântâni, cu şolduri dure,
de greaţă ar scuipa în sânii albi,
şi pruncii care au vorbit în rugă:
“fii proslăvit, o, Doamne, ce-ai creat
pământul şi făpturile dintr-însul”,
ar sta să-ţi scuipe-n faţa de văzduh
şi te-ar goni cu blèsteme şi pietre.
Da, Doamne, dac-ai fi lepros ca mine,
ai fi gonit cu pietre.
Au ce-am făcut eu, Doamne, că mă bântui
cu bube, ca pe broaştele cu râie,
cu ce-am păcătuit
ca să mă rupă-n incisivi dulăii,
ca să nu fiu primit în sinagogă,
ca pân’ şi pruncii tăi să-mi svârle pietre,
şi ca fecioarele cu şolduri dure
sperios să-ntoarcă-obrazul de la mine?
Mă miluieşte, Doamne, miluieşte,
şi, dacă poţi, mă curăţă de boală.
Dar nu-mi lua şi bulgărul de viaţă
ce-şi risipeşte-n mine untdelemnul –
cum nu-l iei nici furnicei, nici lăcustei.
Ştiu bine, Doamne,
că tu eşti teafăr fiindcă-s eu lepros,
că am ieşit egal din nefiinţă,
că prosternarea mea îţi dă mărire,
că neştiinţa mea îţi dă ştiinţă,
că slăbiciunea mea îţi dă putere,
că murdăria mea îţi dă lumină.
Şi lasă-mi plânsul, frunză clătinată,
tu, ce mi-ai scris să fiu cuibar de şerpi,
tu, care-ai hotărât să fiu lepros,
tu, care-ai pus în sufletul meu ura,
tu, care-ai vrut să fiu ca dobitocul
din împuţite vizuini de codri,
fără de pui şi fără fericire...
Tu n-ai voit să fiu ca pomul tânăr,
crescut vânos la curgere de ape.
Tu n-ai voit să am şi eu cocioabă,
să pot intra şi eu în sinagogă,
să pot avea şi eu copii sălbateci
şi vreo fecioară-n prag cu dure şolduri,
şi câni la gard, pe care să-i asmut
când trec pe drum leproşii cu buboaie.
Şi, dacă vrei, atunci ascultă-mi voia,
lasă făptura mea necurăţată
şi dăruieşte-mi moartea pământească,
aşa precum e hotărârea ta.
Şi-atuncea când mă voi desface-n noapte,
prieten bun cu viermii cafenii,
grâu pentru încolţirea care vine,
când voi muri şi eu ca şi ceilalţi,
când n-am să-ţi mai mânjesc pământul, Doamne,
n-am să-ţi mânjesc curata buruiană,
n-am să-ţi mânjesc din lucrurile toate –
făcute-n şase zile de scriptură –
atunci când voi veni la tine, Doamne,
şi când puroiul o să-mi fie sevă,
o, pentru vina de-a fi fost lepros,
tu, Doamne, dacă vrei să-mi faci dreptate,
pe toţi acei ce-mi asvârliră ură
(ura celor puternici pentru slab)
o, nu-i trimite-n flăcările roşii,
o, nu-i supune dureros la cazne,
ci cheamă laolaltă toţi bărbaţii
(acei din câmpuri şi din sinagogi),
drumeţii care-mi ocoliră drumul, [...]
dulăii care-au vrut să-mi rupă trupul,
şi lasă-i, Doamne, ca să mai învie,
să mai trăiască înc-o dată-n lume,
şi, ca să ştie ce e fericirea,
îi fă pe toţi leproşi.
Da, ca să ştie ce e fericirea,
îi fă pe toţi, o, Doamne, fă-i leproşi! [...]
Dar iartă pe fecioarele cu şoldul
de lapte alb şi ţâtele de lapte,
că ele n-au vrut nici un rău să-mi facă,
că ele, Doamne, nu ştiau ce fac,
şi chiar dacă-mi fugeau sperios din cale,
eu mă opream din drum,
şi în genunchi, pe urma din pământ,
le sărutam picioarele desculţe.
Subiect: Poezii care ne-au marcat...poezii care ne-au placut... (Citit de 203275 ori)