Coordonatele unei dezbateri pe tema mortii, sunt dintre cele mai diverse, dupa mijlocacele si scopul in vederea caruia le lansam.
De-a lungul vremii, incercand sa experimenteze trairea mentala a mortii, civilizatii intregi nu inceteaza sa ne uimeasca.
Cea egipteana spre exemplu este un simbol al grandiosului, al perfectiunii construita in lumea de Aici, ca sa reprezinte lumea de Dincolo. Cerul era ca o zeita - Mama iar moartea era o noua nastere, o renas-
tere in lumea siderala.
Un personaj remarcabil in lumea egipteana era Faraonul, zeu intruchipat, acesta aducea cu sine o lume noua, o civilizatie extrem de complexa si superioara cu mult celei a oraselor neolitice. Fiind nemuritor, decesul Faraonului echivala doar cu o translatie a sa la Cer. "Textele Piramidelor" vorbesc aproape in exclusivitate despre conceptiile privitoare la soarta postmortem a Faraonului. Cele mai multe texte ale comentatorilor sustin ca Faraonul, fiu al lui Atum-Ra , nascut de marele zeu inainte de crearea lumii, nu poate sa moara. Gasim, asadar, la egipteni, o indrazneata valorificare a mortii, moarte interpretata drept o transmutare exaltanta a existentei intrupate. Moartea desavarseste trecerea de la sfera neinsemnatului la cea a semnificativului. Mormantul este lacasul unde se implineste transfigurarea omului, caci mortul devine un "Akh", un "spirit transfigurat".
Amurgul - in egala masura ca nasterea civilizatiei egiptene - va fi dominat de credinte si practici magice, al caror profund sens desemna continuitatea viata-moarte-transfigurare. Conceperea Piramidelor si-a avut originea in credinta desavarsita a egiptenilor in continuitatea vietii, in dainuirea puterii Faraonului.
(extrase din Nadia Tudorica- misterul egiptean)