Bătrânul avusese cândva o soţie şi trei copii - toţi frumoşi şi cuminţi şi toţi foarte buni la învăţătură. Fiecare copil şi-a căutat rostul în câte un colţ al lumii, şi bătrânul le-a acceptat cu împăcare plecarea, gândind că e mult mai bine aşa. Soţia sa nu a fost însă la fel de puternică şi s-a stins, cu mulţi ani în urmă. Bătrânul a privit cu resemnare cum se duce şi şi-a spus şi atunci că poate e mai bine aşa. Veştile de la copii veneau însă tot mai rar, iar pensia pe care o primea era foarte mică. Uneori, în timpul verii, îi rămâneau câţiva bani ca să-şi cumpere medicamente, dar iarna era foarte greu. Îl puteai întâlni, destul de rar, în apropierea pieţelor sau a magazinelor, sau pe lângă biserici, aşteptând tăcut o bucată de pâine sau un ban. Nu se plângea niciodată, nimănui. Încercase să-şi găsească ceva de lucru, şi vara chiar mai lucra în grădinile vecinilor, iarna însă nu mai avea nimeni nevoie de el. Hainele i se roseseră, la fel şi încălţările… Privea absent prin geamurile aproape mate ale ferestrelor şubrezite de ploi şi vânt şi aştepta poate ceva sau pe cineva. Pe pervazul ferestrei deschise se opreau de obicei vrăbiuţele şi guguştiucii şi îi povesteau ce se mai întâmpla în zare. În anul acesta însă iarna era prea haină şi păsările se ascundeau zgribulite prin cotloane mai ferite de vântul care oprea până şi răsuflarea hornurilor. „Nu mai sunt lemne.”, gândi bătrânul, şi privirea i se opri apoi pe masa goală. Nu era o constatare care să-l îngrijoreze, pentru că nu-i mai păsa. Din când în când, din ochi i se prelingeau două lacrimi mari care alunecau pe pieptarul hainei şi dispăreau. Primăvara, cea mai frumoasă dintre fiicele Anului, se încumetă, la început de martie, să pornească prin lume, ca să încerce să aline puţin suferinţele vieţuitoarelor. Privi din depărtare firul palid de fum care ieşea prin horn şi îşi zise că acolo îşi va putea încălzi puţin mâinile. Aşa ajunse lângă casa bătrânului şi văzând că prin horn nu mai iese fum, se întrebă dacă nu i se păruse cumva. Bătu în uşă, dar nu-i răspunse nimeni. Încercă să desluşească ceva prin geam, dar acesta era prea afumat, iar înăuntru puţină lumină. „E cineva acasă?”, întrebă. Nu răspunse însă decât vântul, care cu un şuierat puternic se propti în uşă, alungând praful până în partea cealaltă a încăperii. „Opreşte-te, vânt turbat.”, gemu bătrânul. Primăvara îl auzi şi mai bătu o dată în uşă, cerând voie să intre. Nu primi nici o încuviinţare; încercând clanţa, aceasta se lăsă şi uşa se deschise larg, împinsă cu putere de vântul care spulberă înăuntru zăpada adunată în prag. Lângă sobă, pe un scaun vechi, sta bătrânul, acoperit cu o pătură din lână, roasă de molii. Mâinile îi erau încordate pe un portret în care o familie tânără, cu trei copii, zâmbea fericită. Primăvara se apropie şi-i spune: „Bună ziua. Te rog să mă ierţi că am intrat. Am strigat mai întâi. Mâinile şi picioarele îmi erau foarte îngheţate şi aş fi dorit foarte mult să mă încălzesc puţin la sobă.” Bătrânul nu spuse nimic; doar ochii îi lăcrimau, din când în când. Primăvara încercă să-i ia mâinile într-ale sale, dar parcă temându-se c-o să piardă comoara pe care o strângea cu îndârjire la piept, bătrânul se feri. „Pot să te ajut cu ceva?”, întrebă Primăvara. „Te rog să-mi dai pace.”, răspunse bătrânul. „Nu mă mai poate ajuta nimeni.” Primăvara merse afară şi căută câteva surcele, apoi scurmă cenuşa din vatră şi încercă să aţâţe focul. „Cine eşti?”, întrebă bătrânul. „Sunt Primăvara, fiica cea mare a anului.” „Şi ce cauţi aici pe gerul acesta?”. „Am plecat pe urmele surorii mele, să încerc să aduc un pic de căldură în lume.” În ochii bătrânului se citea ironia, dar nu spuse nimic. „Nu ai o familie?”, întrebă Primăvara. „Ba, am.” „Şi unde este?” „Uite, aici?”, spuse, arătându-i fotografia. Primăvara îl privi cu duioşie şi spuse: „Te rog să mă ierţi, trebuie să plec acum. Înveleşte-te bine şi aşteaptă liniştit până când mă întorc.” „Ca şi cum te-ai mai întoarce...”, spuse bătrânul. „Mă întorc.”, răspunse Primăvara, apoi ieşi şi dispăru în zare. Merse la Timp şi-l imploră să oprească într-un fel cruzimea Iernii. Îi povesti apoi despre bătrân şi, înduioşat, Timpul dori să-l cunoască personal. Veni împreună cu Primăvara şi aceasta se dovedi o adevărată gospodină: casa e curată, soba e fierbinte, pe plită aburesc bucate îmbietoare, iar bătrânul stă la masă împreună cu Timpul şi deapănă amintiri. În cele din urmă, Timpul chemă Iarna la el şi îi ceru insistent să cedeze locul surorii ei, dar aceasta nu fuse în nici un caz de acord şi continuă să biciuiască Pământul cu suflarea ei de gheaţă. După ce-şi termină rostul în casa bătrânului, Primăvara plecă mai departe… să ajute alte fiinţe nefericite. Timpul privi îngândurat silueta ei fragilă, înveşmântată într-o rochie simplă din pânză verde-pal, peste care purta o mantie de culoarea azurului, şi-i spuse: „Mergi cu bine.” şi adăugă în gând: „Oare de unde are fata asta atâta putere? Parcă răspunzând gândului lui, vântul şuieră prin crăpăturile lemnăriei, spulberând câteva pânze de păianjen ţesute acolo cu multă migală. "Mergi cu bine, îi spuse şi bătrânul, şi îţi mulţumesc." "Nu ai pentru ce.", se auzi din depărtare glasul Primăverii. "Ba, am.", adăugă, ca pentru sine, bătrânul. '( Mariana Fulger )
Subiect: Citatul zilei (Citit de 3280 ori)