Cred ca trecutul nu trebuie uitat, daca vrem sa nu repetam la nesfarsit aceleasi greseli. Daca ar fi bine sa uitam frumosul? Intrebarea are un raspuns mai complex. In inclina sa spun nu NU hotarat. Nimeni nu ar trebui sa ne fure frumusetea, in nicio forma. Insa, daca reamintirea momentelor frumoase doare prea tare, "uitarea" (o pun intre ghilimele, pentru ca e un fel de uitare asumata, autoimpusa), atunci probabil ca a uita si ceea ce a fost frumos devine o forma de autoaparare. Care poate fi constructiva. Daca suntem suficient de detasati incat sa privim frumusetea trecuta cu duiosie, atunci ramane un NU categoric.

Cati putem face asta, insa?
Cum putem evita "jocurile de putere" intr-o relatie? Atunci cand unul iubeste mai putin (as inclina sa spun ca nu iubeste, punct, cand iubesti, "a iubi mai putin" pare un nonsens), el are tendinta sa devina un mic despot, care isi impineste toate capriciile pe seama celuilalt. Cum echilibram balanta?