Ziua domniţei Alexia

[cv]

   Cred că deja aţi auzit de petrecerea de la conac: musafiri, menestrei, cei mai mari bucătari din ţinut care au gătit raţe în sos de lămâie şi portocale, pui la cuptor cu fistic şi coliandru sau păuni, vânat şi păstrăv. S-au adus brânzeturi de Champaigne sau Prie dar şi parmezan. S-au făcut plăcinţele cu răvaşe întocmite de Mai-marele-Vrăjitor al tărâmului verde şi din locul lui de baştină s-au cules fructe din belşug. Aperitiv, lichioruri, cocktail, vinuri alese dar şi răcoritoarele au umplut mesele.
   Bucuria mare la conac, toată lumea o aştepta pe draga domniţă sărbătorită. Alexia, Alexia, unde e domniţa Alexia? Se auzea din fiecare colţişor. Numai trubadurul de la hanul viilor, cel mai bun între toţi cântăreţii, frumos la chip ca un copil, viteaz ca un bărbat, suplu ca o răchită şi drept ca un cerb sălbatic nu se întreba nimic ci coborâ în curte, puse fân cailor în iesle, mângâie crupa voinică a armăsarului său şi întări lanţurile de la stănoagă. Apoi puse mâna la ochi şi zâmbind se îndreptă spre fântâna din marginea curţii, despre care se duse vestea că avea apa cea mai limpede şi rece ca gheaţa. Nu trecu nici cât mi-a trebuit mie să vă povestesc când, strunindu-şi cu îndemânare calul poposi la fântâna o copilă ca o floare, puţin ciufulită ce-i drept de vântul care i se jucase în plete dar cu obrazul roşu ca un măr copt
- Eşti aşteptată, domniţă Alexia! îi spuse flăcăul privind la chipul ei îmbujorat
- Ştiu, trubadur am mai zăbovit o clipă la marginea pădurii, speram să te
întâlnesc şi... speram ca măcar astăzi să-mi dăruieşti cântecul promis
- Am să-l dăruiesc, negreşit am să ţi-l dăruiesc, domniţă. Când vântul va sufla a treia oară ai să primeşti ceea ce ţi-ai dorit
   Alexia se înroşi şi mai tare, începu să râdă şi se făcu... mai frumoasă de cum era.
   Nu apucă să o privească voinicul lăsând sfioasă pleoapa şi un soi de zăduf neobişnuit cuprinse perimetrul fântânii. Aerul era greu şi înăbuşitor, ca înainte de furtună şi când domniţa ridică privirea trubadurul nu mai era ci doar o ceaţa deasă şi parfumată parcă-i înghiţea conturul. Ochii domniţei s-au tulburat şi în inima ei, petrecerea nu mai avea nici un farmec: iar nu o să primească versul dorit, iar...  Vrând, nevrând intră în conac dar nu o luă spre sala de petrecere, se duse în vechea ei odăiţă să se plângă la cănăraşul ei mic şi galben pe care soarta i-l adusese în cale acum mai bine de un an
- Dacă ai fi un voinic, pasărea mea cântatoare, să-l poţi salva pe trubadur.... azi este ziua mea şi doar el mi-ar fi putut-o însenina dar e dus departe şi poate n-am să-l mai văd niciodată. Nu ştiu cine l-a răpit, nu ştiu unde l-a dus.
  Pasărea privi părând că a înţeles şi domniţei nu-i veni să creadă că vede o lacrimă scurgându-se pe furiş din ochişorii rotunzi ai canarului. Îl mângâie, îl sarută, îşi şterse propriile lacrimile şi coborâ la petrecere. Bucuria şi uralele nu mai conteneau, voinicii se întreceau în vorbe de duh, bufonii înecau sala de râs, bucatele şi vinul mângâiau gâtlejul mesenilor. Doar inima bunei domniţe era tristă, iar gândul îi era hăăăt departe... nici ea nu ştia unde. 

[cv]

În acest timp la marginea lumii, râul Luminii îl ruga pe trubadur:

- Învaţă-mi apele să curgă legănat, învaţă-mi pasărea albastră cântecul de dragoste, învaţă-mi prigoria să cânte bucuria, învaţă-mi cucuveaua să suspine...

Trubadurul cânta libertatea, frumuseţea, iubirea, viaţa şi moartea... şi cu cât cânta râul îl încătuşa tot mai mult...

***

În cămăruţă, cănăraşul privi încă o dată obrăjorii din portretul domniţei, le trimise un pupic mic şi cald din inimioara lui şi ieşi pe fereastră, cu un fâlfâit de aripi, grăbindu-se spre scorbura unde surioara, draga de Înflorita, se retrăsese să scrie pe tăbliţe de smarald povestea ţinutului.
Dor îi era cănăraşului de Înflorita, abia aştepta să o vadă, iar sufletul lui ştia că doar înţelepciunea surioarei îl va scoate din impas. În lumina soarelui, Înflorita zări auriul cănăraşului iar ochii îi plângeau şi-i râdeau de bucurie.

- Bun găsit, surioară dragă! spuse cănăraşul strângând-o tare, tare în braţe. Dor
îmi era de tine dar ştii..
- Ştiu, bun găsit şi ţie! Deci a venit vremea să o părăseşti pentru un timp pe domniţa Alexia...
- ...Mai mult: trubadurul care-mi este atât de drag... a fost răpit!

Surioara-i zâmbi, clipind ştrengăreşte din ochişorii ei frumoşi ascunşi în spatele
lentilelor, apoi, fără un cuvânt, o luă spre munte.

Un pârâiaş curgea din lac în lac, însoţindu-le pasul şi după vreo două ceasuri bune ajunseră la poalele păduroşilor. Făcură un scurt popas în faţa unei cascade şi cănăraşului, care-şi  sorbea surioara din priviri, i se păru că aceasta mereu surâde.

„Cât e de bucuroasă că mă vede, cât îmi e de dragă şi cât de greu îmi este să-i spun ce e în inima mea...” oftă în sinea lui.

Părând că-i ghiceşte gândul, surioara îl sărută pe moţ şi spuse:

- Pare că aici picăturile cad rar ca nişte clipe rătăcite de şuvoiul timpului... dar clipele nu se rătăcesc. Curând o să ajungem.

Porniră mai departe; cu cât suiau, cu atât fagul era mai rar şi brazii mai deşi, iar liniştea mai adâncă. Tot mai colţuroase şi mai reci erau stâncile, drumul mai puţin bătut dar, după un cot, inimioara cănăraşului se opri pentru o clipă, vrăjită: se deschidea o poiană însorită, plină de iarbă şi flori multicolore şi în mijlocul ei străjuiau trei falnici brazi. Acolo l-au găsit pe trubadur, au găsit pasărea albastră, prigoria, cucuveaua şi de acolo îşi întindea zâmbind calm împărăţia râul Luminii.

- Uite, ţi-am adus cănăraşul, acum el şi trubadurul vor aduce bucurie împărăţiei tale, spuse Inflorita, făcând o plecăciune în faţa râului.

Cănăraşul nu mai înţelegea nimic, aşa că se întoarse mirat spre surioara lui:

- Dar el, el l-a răpit pe trubadur... acum tu m-ai adus şi pe mine!
- Cănăraş, ce vezi în sufletul tău? zâmbi Înflorita.
- Văd... văd...
- Vezi copila cu nasul în vânt, cu pistrui câte stele are cerul şi îndrăgostită de
trubadurul ăsta frumos. Vă vedeţi alergând să cuceriţi piscuri...
- Da, dar eu... eu sunt un canar şi domniţa Alexia aşteaptă....

***

Deodată, se porni vântul la conac: suflă o dată şi inima Alexiei a tresărit suflă a doua oară şi ochii i se umplură de lacrimi de bucurie... În sala mare, intra, zâmbind, trubadurul, ţinând de mâna o fată timidă, timidă, cu obrajii purpurii. Vântul suflă atunci pentru cea de-a treia oară şi se auzi glasul trubadurului:

„Domniţă Vers de Dor, din lume adunată
Să-ţi fie bucuria deplină şi curată
Şi gândul plin de soare, iubirea împlinită,
Şi vorba veşnic blândă şi caldă, cumpănită,
Căci dăruieşti din suflet tot sufletul cui vine
Să se aşeze-o clipă cu gândul lângă tine
Şi ştii să simţi frumosul şi visul ţi-e averea
Şi cânţi pe de-o potrivă iubirea şi durerea,
Cum nu-i pe lumea asta un vers mai dulce, care
Aduce primăvara şi poartă alinare...
Din vorba-ţi măiestrită se ţes poieni cu rouă
Şi din cuvinte calde poteci de lună nouă,
Din inima-ţi curată se nasc mereu izvoare
De dor şi de iubire, de viaţă şi vlăstare
De flori cum nu văzut-a nici vântul, nici pământul.
În graiul tău şi mierla îşi caută avântul
Şi lacrimile tale alină orice rană
Ca lacrima luminii de pe a lunii geană.
Să-ţi fie calea lină şi netedă prin lume
Şi sufletul pereche să-ţi spună al său nume,
Să-ţi fie împlinirea far călăuzitor
Căci tare eşti frumoasă, Domniţă Vers de Dor.”

Domniţa râse pentru prima dată în acea seară din toată inima şi bucuria din ochii ei cuceri pe loc inima unui tânăr blând şi frumos, care n-a mai scăpat-o din ochi toată seara. Au dansat împreună şi... dar aceasta e o poveste care încă se scrie, avem timp destul să o aşteptăm.

E târziu, trubadurul şi domniţa lui se retrag lângă râul care i-a răpit cu frumuseţea lui. Dar ce mă lungesc atât.... Cred că deja aţi auzit de petrecerea de la conac...

[alexia]

   Nu am cuvinte! 

[cv]

Sper ca nu-s lacramioare triste? 

[alexia]

 Nu sunt triste! Sunt ... din suflet! Va imbratisez si astept continuarea! 

[cv]

eu si trubadurul asteptam povestea Alexiei... scrisa de domnita
Ma bucur ca l-am putut "salva" pe trubadur. Nu putea sa lase o asa domnita frumoasa trista la petrecere

[alexia]

              Nu am sa incep cu “A fost odata…” ci cu:

              Nimeni nu stie cand, insa atunci, demult cand pamantul era precum un nufar ce-l sarutau in zori razele blande ale soarelui, pribegea, prin campuri de matase verde, un tanar frumos, cu privire de inger si caruia vantul ii spusese Dor. Calatorea Dorul si ofta de singuratate. Nu se mai bucura de soare, de apa limpede de izvor si de albastrul cerului. Isi purta pasii prin lumea larga incercand sa gaseasca acel ceva, o particica ce stia ca-i lipseste. Poposea uneori la umbra capacilor batrani, isi scotea de la brau fluierul si canta, asa de trist incat plangea cerul si marile se cutremurau.
             - De ce ti-e sufletul potop de lacrimi ? l-a intrebat odata un stejar batran.
             - Pentru ca imi lipseste mangaierea, si vorba buna, si as vrea sa simt o mana calda in palma mea …
              A oftat batranul stejar si l-a primit la umbra-i racoroasa. Nu au mai spus nimic ; stejarul imi legana crengile verzi iar Dorul , Dorul ofta, trist si singur… Numai fluierul lui canta povestea neincetat, purtandu-i departe speranta ca intr-o zi, se va intampla o minune si isi va gasi si el alinarea.
               Vantul, induiosat de suspinele ce le purta pe aripile lui, facu zile intregi ocolul Pamantului sperand sa gaseasca mangaiere pentru tanarul ale carui plete le mangaia de atatea ori, in noptile lui de singuratate. Grele cautari, si multe, si anevoioase… S-a gandit Vantul ca nu s-ar putea intoarce sa-i spuna Dorului ca nu e nimic in lumea asta care sa-i aduca mangaierea, linistea si mana calda. Suiera de suparare atat de tare incat copacii, si florile, si norii au fugit sa se ascunda. Nu mai era nimic in jurul lui…
               Era singur Vantul si trist… Insa mare i-a fost mirarea cand, langa o stanca, vazu o aratare mica si speriata, cu niste ochi mari dar adanci si calzi, cu boabe de roua gata sa i se reverse printre genele negre. Uimit, Vantul o intreba :
                - Cine esti tu?
                - Eu sunt…Iubirea, spuse tanara, iar vocea-i blanda facu sa dispara toata amaraciunea din jur. Atat de tare s-a induiosat Vantul incat, cu vocea tremurand, ii spuse :
                - Fata frumoasa, iarta-mi supararea, insa caut de atata vreme pe cineva asa, ca tine si cand aproape ca imi pierdusem speranta, te-am gasit. Avea dreptate bunul meu prieten, Dorul, care stia ca undeva, in lumea asta trebuie sa existe cineva, care sa-i aduca implinirea.
                 - Nu as putea sa ma supar pe tine, Vantule ! In sufletul meu nu e loc de necaz. Am atat de multa dragoste de daruit incat, nu as putea niciodata sa ma intristez. Uneori mi se mai sfasie sufletul, pentru ca iubesc, dar soarta nu a facut inca sa-l intalnesc pe cel caruia ii port drag.
                  Atat a asteptat vantul. A luat-o pe bratele-i de matase si a dus-o la poalele batranului stejar unde Dorul canta din fluier.

[cv]

  ce dragut...  vantul asta! Imi doresc 
Oare cand va sufla data viitoare mi se va indeplini dorinta? 

[alexia]

             Sa va povestesc ce s-a mai intamplat ? Fiecare din noi stim… Primul sarut, prima iubire ce trece de cele mai multe ori inainte de a sti ca a fost, a doua iubire, pasionala dar oarecum mai tematoare si… fiecare cu restul povestii lui.


PS. Cu siguranta, draga Minerva!