De ce ne lasam batranii si copiii sa ne moara singuri si tristi???

[Lady Allia]

Abordez aceasta tema pentru ca este ceva cu care eu m-am confruntat si ma voi confrunta inca mult timp probabil de acum inainte.
Este lumea de care ne ciocnim zilnic, lumea pe care o ignoram de cele mai multe ori si socotim ca problemele noastre sunt cele mai importante si grele.
Trecem zilnic pe langa copii singuri, tristi si bolnavi, dar nu facem nimic..., ba, din contra cateodata ii mai si ocaram si altii ii mai si bat...De ce? Sunt ei de vina ca nu s-au nascut in alte familii? Sunt ei de vina ca nu au parinti sau parintii le sunt niste betivi ordinari care ii trimit la cersit? Au cerut ei oare sa se nasca intr-o astfel de viata si lume? Nu..., dar totusi noi ii condamnam prin comportamentul pe care il adoptam fata de ei!
Trecem zilnic pe langa batrani care isi plang in tacere singuratatea si batranetile...plini de mizerie si durere, plini de regrete si amintiri...Uitam sa vedem dincolo de hainele ponosite, uitam sa privim dincolo de sticla de spirt care o au in mana si...din nou ii condamnam...

Venim zilnic acasa..., facem zilnic aceleasi treburi de rutina..., ne intindem pe cabapea confortabili, mancam, radem..., iar in spitale si in centrele de institutionalizare sunt batrani si copii care invata sa moara singuri..., care au mereu o lumanare sub perina pe care la nevoie sa si-o poata aprinde...Stiati asta? Nu...
Vrem, nu vrem...toti acestia sunt ai nostrii inca din momentul in care au devenit ai statului...! Sunt responsabilitatea noastra sau...ar trebui sa fie! Oare cat timp va mai trece pana cand oamenii nu isi vor pierde timpul nefacand nimic?

De ce credeti ca oamenii prefera sa faca orice altceva decat sa ajute printr-un simplu gest uneori aceste suflete?
De ce credeti ca oamenii prefera sa isi consume timpul liber (surplusul acestuia) nefacand nimic, in timp ce ar putea sa ia atitudine si sa intinda o mana, sau sa schiteze un zambet?
De ce credeti ca umanitatea din noi moare si devenim atat de reci si fara sentimente?
De ce niciodata nu ne gandim la acese suflete prin prisma sufletului si sa vedem dincolo de ei?
De ce?....

[Lady Allia]

"

Fereastra cu batrani

[/b]

     Povesti mai reci decat iarna, despre batrani alungati de acasa si abandonati in azile, atunci cand nu mai sunt de folos. Importata din Occident, o moda ticaloasa Il face sa planga chiar si pe Dumnezeu.

Ultimul pat

[/b]


     Mamaia Vasilescu se ridica incet de pe pat, cu un oftat. Papucii o asteapta cuminti, unul langa altul. Ii incalta, se indreapta cu pasi mici spre fereastra. Trage perdeaua si se aseaza pe-un scaunel, cu mainile in poala. Priveste. Prin geam, nu ajunge la ea zgomotul strazii, in camera se aude doar ticaitul ceasului de pe noptiera. Pe trotuarul din fata azilului, oamenii se misca fara zgomot, ca intr-un film mut. Tineri incolonati merg spre centrul de recrutare. Un domn cu servieta si palton negru trece grabit. O doamna cu sacosele grele vine dinspre piata. Doi liceeni fumeaza, dandu-si tigara unul altuia.
     De ce trebuie oare ca ea sa stea si sa planga in fereastra, in timp ce lumea isi vede de drumul ei? Se simte ca si cum viata ar fi luat-o pe un val si ar fi aruncat-o pe o plaja pustie, de unde nu se mai poate intoarce in larg. Sta si priveste neputincioasa cum trec corabii la orizont. Ar vrea sa coboare, sa se amestece printre oamenii strazii, sa mearga in rand cu ei, grabindu-se la serviciu sau poate acasa, unde a lasat o oala cu mancare pe foc. Sta la fereastra ore intregi si plange. Lacrimile i se scurg prin liniile sapate in obraz, de suferinta celor 82 de ani pe care tocmai i-a implinit. Ochii i se impaienjenesc si trecatorii devin simple pete de lumina, ce se misca mai repede sau mai incet. Tic-tac, tic-tac, se aude ceasul. Tacerea se asterne pe obiectele din camera, strat dupa strat, mulandu-se pe forma lor si facandu-le din ce in ce mai mari, pana ce devin uriase si o sufoca.
     Mamaia Vasilescu iese la poarta. Se tine de gard si respira adanc. Un domn pare sa semene din departare cu fiul ei, care a abandonat-o in azil. „Baiatul meu!”, aude trecatorul si se fereste de mana intinsa sa il apuce. „Semana cu baiatul meu!”, incearca sa ii explice mamaia unui tinerel grabit. Nimeni nu sta sa asculte balivernele unei batrane din poarta azilului. Chiar si acum, aflata in plina strada, mamaia Vasilescu se simte pe o insula pustie, pe care orasul o inconjoara ca o mare nesfarsita si frematatoare. Se intoarce in camera, se aseaza pe marginea patului. Ochii ii raman agatati de un punct fix din podea si gandurile ei pleaca departe, in trecut, pana cand uita unde este, nu-i mai aude pe cei ce intra sau ies. Mangaie patul, ca si cum l-ar curata de firimituri, desi nu e nimic pe pat. „Ultimul ei pat”. Apoi isi pune mainile in poala. Le priveste ca pe niste animale mici si cafenii, cu piele zbarcita. Pare ca nu le mai recunoaste, dar sunt aceleasi maini care, cu multi ani in urma, dactilografiau cu repeziciune. Aceleasi maini pe care le trecea prin parul logodnicului intors ca prin minune din Siberia, deportat de pe frontul din Odesa. Aceleasi maini cu care si-a mangaiat copiii, un baiat si o fata, pe vremea cand i-a crescut. Mai simte inca sub palme atingerile fierbinti. Acum, ea pare doar o prelungire a acestor maini, de care nimeni nu mai are nevoie. Sotul i-a murit intr-un accident de masina stupid, apoi a pierdut si fata. Baiatul nu a vrut sa o primeasca in casa si nu mai stie nimic despre el. Mamaia Vasilescu locuieste la azilul din Slobozia de cinci ani. Tot ce mai spera este o moarte usoara, sa scape macar de aceasta ultima suferinta. "

......................................................

text din revista Formula As

[sunshine]

DE CE? Pentru ca nu mai stim sa oferim iubire celor care ne-o daruiesc, pentru ca nu vrem sa primim iubire de la cei ce ne-o ofera, pentru ca banii multi din conturi sunt folositi pentru dezmat si cumparat femei, pentru ca avem mentalitati ciudate si fara bun simt cum ca ei si-au trait viata, acum e randul nostru, pentru ca uitam ca viata ne-a fost oferita prin suferinta, pentru ca nu privim decat inainte de teama ca vom vedea realitatea, pentru ca nu ne multumim niciodata cu putin , pentru ca uitam sa traim, pentru ca nu vedem sufletul de langa noi care , disperat tipa si varsa lacrimi de singuratatea in care a cazut, pentru ca asteptam sa primim promitand ca vom da , dar uitam imediat ce am promis, dar mai ales pentru ca nu stim sa traim langa oameni.

[Lady Allia]

Pentru ca ne e teama ca daca ii privim cu adevarat poate ne vom simti oarecum responsabili si vinovati?
Pentru ca ne e teama ca daca ii atingem plecarea lor ne va durea?
Pentru ca nu vrem sa vedem mai mult decat vrem sa vedem?
Pentru ca avem case enorme, masini luxoase, dar suflet ingust?
Pentru ca avem mancare din belsug si preferam sa o aruncam la cainii decat sa o dam unor oameni care au nevoie de ea?
Pentru ca mai bine adoptam un caine decat un copil?
Pentru ca .......
Am sa revin....

[Lord_Saladin]

Interesant acest obicei barbar...
Este in orice caz, ceva de sorginte vest-europeana, americana....

Din pacate, cred ca se va generaliza si la noi aceasta tendinta odata cu impunerea mentalitatii sclavagiste moderne si asupra blocului est-european .

[Maria]

    Nu cred ca-i indiferenta.Nu-i putem lua pe toti acasa, nu putem sa-i saturam si sa-i ajutam pe toti. Stiti un mare om spunea;,,daca pentru fiecare om sarac scot un banut, s-ar putea ca maine sa nu mai am pentru mine, iar atunci pe ei cine-i mai ajuta''?
   Nu cred ca numai societatea vinovata. Uneori sau de cele mai multe ori schimbarile intr-o societate, indiferent de natura sa, politica sau sociala, nu poate multumi toate masele populare. Tot timpul vor fi ,,invinsi'' si ,,invingatori''. Pentru a putea primi ,,socul''usor, este important ca schimbarile sa te prinda la tinerete pentru a mai putea schimba ceva, pentru a o lua de la capat.
    Pentru ca acesti batrani sa nu mai locuiasca in strada, sa nu mai fie o povara, copii trebuiesc oarecum obligati daca nu moral cel putin legal sa-si ajute parintii. Mai potrivit ar fi un apel facut copiilor, si anume,... puneti osul la treaba si salvati-va parintii!
   
   
     

[crocantzel]

de ce? ..Fiinca ne temem ca atunci cand privim in ochii acelui batran pe care-l ajutam sa nu vedem acceasi stralucire pe care o avem noi acum...Fiindca nu vrem sa credem ca si noi putem ajunge acolo, sau parintii nostri, sau copii nostri...Preferam sa ducem mana la buzunar si sa pipaim portofelul sau telefonul sau cheile de la masina si sa ne incurajam ca viata e frumoasa, ca acel batran a ajuns acolo fiindca a meritat, ca noi suntem mai bun decat el si n-o sa ajungem acolo niciodata...Spuneti-mi, cati dintre voi au dat ultimul ban unui batran din asta, sau unei organizatii care ajuta copiii fara adapost? Eu am dat. Am preferat sa raman fara nici un ban si sa le dau lor...Putin, dar atat cat am avut am dat cu dragoste...Ce ar fi oare daca toti ar da la fel? Nu ar fi lumea mai frumoasa? Nu ne-am bucura cand, in loc sa vedem o persoana agresand un vagabond sa vedem o persoana care-i cumpara un covrig sa manance? Sau in loc sa vedem oameni care coboara din asini luxoase si se uita cu scarba la cei care molfaie la o coaja de paine 3 zile sa vedem oameni care le pun in mana acelor amarati o paine poraspata macar...Cand esti jos, si un pai intans cu dragoste si sinceritate te poate ridica...De ce nu vedem asta? Fiindca refuzam sa vedem pe cei mai mici ca noi atunci cand ajungem sus...fiindca ne credem prea buni pentru a spune o vorba de incurajare celor ce au nevoie...