EPISODUL II
Aramis. daca imi aduc bine aminte, aramis era cel mai frumos dintre muschetari, cel mai rafinat si poate putin efeminat.
ei bine aramis din povestea lui littlerose aducea putin cu muschetarul in cauza. nu stiu daca am intalnit sau voi intalni vreodata un barbat cu o freza atat de impecabila (daca putem adauga termen de egalitate), si o tinuta sobra, pantaloni la dunga, camasi scrobite (avea pana si camasi ROZ - din punctul meu de vedere "ONLY REAL MEN WEAR PINK"). ce mai, daca ar fi sa folosesc o expresie autohtona "o frumusete de barbat."
cum l-am cunoscut. eram colegi la facultate. el era seful de an de la asistenta sociala. un ingamfat, care primise functia de obladuitor al colegilor de facultate doar pe premisa ca este bucurestean. pitestenii nu ar fi fost in stare in propiul oras sa planifice niste examene sau sa pastreze legatura cu indrumatorul de an. ei bine, dorinta de a ma afirma ca sef de trib imi fusese spulberata de aceasta prezenta pe care nu o prea sufeream, dar deloc.
la orice curs trebuia sa adreseze o intrebare care nu avea legatura cu subiectul in cauza, dar dadea bine pentru functia lui de sef.
ce mai la deal la vale, ce-mi face mie aramis? ajunge pe la biserica pe care o frecventam (unde l-am intalnit pe Portos) si sta de vorba cu tatal meu (preot) pe marginea unor teme legate de canoane si nu mai stiu eu ce. Tatal meu ramane incantat de elocinta si interesul acestui tanar care (din spusele tatalui meu) era cu mult superior lui PORTOS. Ce legatura a gasit cu fostul meu prieten, nu stiu, dar chestia asta m-a derutat putin. Tata incerca sa ma faca sa ma apropii de un tip pentru ca isi facea pantofii si isi aranja freza, poate mai mult de cat trebuia in oglinda ? ei bine da. Tata ma indruma subliminal sa iau in calcul existenta acestui „serafim”. Nu s-a intamplat prea curand, pana intr-o zi ploioasa de aprilie, in care s-a intamplat sa avem acelasi drum de la facultate spre casa. O alta zi pe care nu o voi uita niciodata. Era imbracat intr-un parpalac verde, care nu era inchis in nasturi si il batea vantul. Era o prezenta instigatoare la atractii fatale. Cel putina asa l-am perceput. Totusi am fost cat am putut de intepata tot drumul, desi toate replicile lui ma inmuiau putin cate putin. Nu mai era rivalul meu de la facultate. Nu mai era ingamfatul care se credea centrul pamantului pentru ca era venit din bucuresti la o facultate in pitesti.
Aveam pasiuni comune: andrea bocelli, muzica psaltica, mihai eminescu, placerea de a scrie poezii.
In acea zi i-am vazut ochii pentru prima data: verzi (hipnotizatori). Atunci am inteles ca era ceva cu el ce trebuie sa descopar, ceva ce numai mie imi era rezervat. Intr-un fel asa a fost.
Am inceput sa ne intalnim in locuri foarte romantice si foarte retrase in care se asculta muzica clasica. Discutii interminabile. Ore petrecute in nestire fara sa stim cand trece timpul. Stiti ce simteam? „El e jumatatea mea”. Desi nu eram iubiti, de ziua mea mi-a dedicat o poezie. Nu avea nici un vers care sa vorbeasca despre iubire, pasiune, sentiment, ci despre viata pe care o vedea in mine, despre energia pe care i-o transmiteam. Stia ca trecusem printr-o relatie care ma lasase putin indoita. M-a facut sa imi dau seama inca o data ca am ceva ce nimeni nu imi poate lua: decenta si capacitatea de alege ce e cel mai convenabil pentru mine.
Si asa azi, asa maine. Zilele treceau frumos si nici unul dintre noi nu simtea nevoia sa mearga mai departe. Eram eu si el: ICAR SI EUROPA. El zburatorul cu aripile frante de dogoarea soarelui, eu fecioara rapita de zeus transformat in taur alb. Ne scriam poezii, ne dedicam cantece (eu la pian) el compozitii psaltice. As putea spune ca eram un adam si o eva inainte de a musca din fructul oprit.
Din motive de sanatate a trebuit sa ma internez la bucuresti. Nu era zi sa nu ma viziteze. daca aveam bilet de voie ma ducea la plimbare pe jos prin bucuresti. Mi-a aratat fiecare straduta pe care o invaluia in mister si istoria. Avea o memorie impresionanta si stia cum sa te aduca in spiritul epocii in care fusese construit un edificiu si asa mai departe.
Cismigiul! Locul in care ne-am scris unul altuia cate o poezie. Toata lumea se uita la noi ca la doi indragostiti. Dar noi eram el si ea, atat.
Dar lumea a inceput sa vorbeasca. Colegii la facultate, babele de la biserica. Toti intrebau: cand bat clopotele pentru nunta? Nu ne credea nimeni ca suntem doar prieteni. Ai mei nu intelegeau cum pot sa ma intorc la ore tarzii din noapte si sa le spun ca statusem de vorba cu un baiat. Era imposibil. Nici mie nu imi venea sa cred. Din aprilie pana in iulie. Atat a fost edenul pe pamant. Apoi am ales calea pamanteasca a lucrurilor.
Eu am fost cea care a facut primul pas. A fost ciudat pentru amandoi. I-am furat un sarut. Atata doar. El a fost socat, sau poate a vrut sa para socat. Intre noi a intervenit un gol. Nu mai eram noi. Ne simteam goi. In aceeasi zi am purtat o noua discutie despre ceea ce se intamplase. Nu-mi aduc aminte ce am vorbit. Ce e demn de retinut e ca incepand de ziua urmatoare nimeni nu ne-a mai putut desparti. Eram lipiti ca doua chifle ale unui hamburger : )
Era vacanta si el nu putea sta in pitesti asa ca o data pe saptamana venea el in pitesti si eu mergeam o data la bucuresti. Ne intalneam dimineata la 9-10 si ne desparteam cu greu in autogara atunci cand pleca ultimul maxi-taxi.
Intr-o zi am mers in padurea trivale, un loc frumos din pitesti unde e placut sa stai de vorba, sa te plimbi, sa meditezi. A inceput ploaia. Ei bine, am stat sub umbrela sarutandu-ne vreo doua ore pana cand am realizat ca eram leoarca. Nu a racit nici unul dintre noi. Era minunat, ne iubeam. Eu, littlerose, iubeam un poet, un artist, un om deosibit, un om care imi respecta punctul de vedere.
Si acum stau si ma intreb de ce a trebuit sa se termina relatia SI cu acest muschetar. Credeti-ma sincer ca nu pot sa imi amintesc un motiv anume pentru ruptura care s-a creat intre noi.
Totusi cateva lucruri de mare importanta s-au petrecut: el a ezitat sa ii spuna mamei lui despre relatia noastra. L-am vizitat odata acasa in bucuresti (deschid o paranteza: v-am povestit mai devreme de mandria lui de bucurestean. Mare mi-a fost surpriza sa aflu ca nu locuia in cartierul pantelimon, ci in comuna pantelimon, judetul Ilfov. Oricum nu a mai contat. Eu iubeam, nu ma mai interesa faptul ca el isi crease o imagine sociala foarte convingatoare si greu de daramat). M-a prezentat mamei lui ca pe o colega de la facultate, de parca el venea de obicei cu colegele de facultate de la pitesti in vizita in pantelimon. Am tacut. Mi-a spus ca nu vrea sa ii spuna mamei sale pentru ca aceasta s-ar fi entuziasmat foarte mult, si in cazul in care ne-am fi despartit, ar fi avut probleme de sanatate (era cardiaca; si fosta lui relatie o tulburase pe mama lui si nu dorea sa se mai intample acest lucru). Am inghitit-o si pe asta.
Si a trecut si vara. A venit toamna. O data cu ea au inceput sa cada pe langa ploaie si lacrimile. Poeziile se pierdusera pe drum, interesul pentru pitesti din partea lui disparuse. Dorea sa se transfere la frecventa redusa si sa vina la facultate doar in sesiune. Dorea sa lucreze in bucuresti si sa aiba grija de mama lui, care era singura. Nu am comentat, era alegerea lui, familia lui. Ne puteam vedeam o data la doua saptamani.
Am fost la nunta surorii sale gemene. Eu si el. cine eram eu pentru toti? O colega de la facultate. Cu cine am stat la masa aproape 3 ore? Cu niste persoane pe care nu le cunosteam si care se holbau la mine si isi dadeau coate intrebandu-ma: „Tu esti colega lui…. de la facultate?” El ce facea? Se distra cu oamenii pe care ii cunostea. Eu nu eram acolo. Cativa prieteni de-ai lui m-au invitat la dans. El nu putea face acest lucru pentru ca si-ar fi dat lumea seama ca suntem impreuna. Eu eram ciumata. Asa m-am simtit. Ce am gandit atunci? „lasa. Nu avea cum sa se ocupe de mine. Era nunta surorii sale. Nu trebuie sa am pretentii, doar nu sunt decat colega.”
Da dragii mei, asa se comporta aramis al meu in societate. Cand eram doar noi doi totul era ok, in schimb in lume, nu il mai recunosteam deloc. Ufffff (inca un oftat)
Vine pentru transfer in pitesti, prin noiembrie. Stupoare: afla ca nu i se aprobase transferul la pastorala frecventa redusa ci la invatamant de zi. Pierduse aproape o luna de cursuri, seminarii. Nu avea posibilitatea financiara sa mai ramana in pitesti. Aici a intervenit ingerul vietii mele, TATA. (omul care intotdeuana a visat pentru mine si care din prea multa dragoste m-a indemnat spre situatii care nu totdeauna m-au avantajat.) ce face tata? Reuseste imposibilul: il angajeaza cantaret intr-o zi (angajare care ar fi trebuit sa dureze vreo 2 saptamani, mai ales ca era vorba de o persoana care nu era din eparhia argesului – reguli clericale). Cantaret unde? La biserica tatei, unde fusese si portos, casatorit intre timp si plecat in ucraina. (remember?)
Poate ca aceasta mana intinsa de tata a dus la terminarea relatiei noastre. Cand unui om ii dai un deget acesta vrea toata mana. Asa s-a intamplat si cu aramis, care s-a dovedit a nu mai fi omul stilat, manierat, mereu la 4 ace, ingrijit si cu bun simt. Pantofii erau in continuare facuti dar starea sa generala arata delasare. Tot tata ii oferise sa stea in gazda cu alti studenti intr-o casa a lui. Nu erau conditii de 5 stele, dar nu i se cereau bani si nimeni nu il deranja. El a inceput cu pretentiile: ca nu e cald, ca nu se intelege cu colegii, ca acestia il deranjeaaz, ca nu poate invata. Eu ce era sa fac? Dupa ce ca toata lumea incerca sa il ajute cu cate ceva el avea tot timpul de comentat ceva.
La locul de munca , la biserica avea non-stop discutii cu tata in legatura cu ceremonialul slujbei. El era fff tipicar, tata se gandea si la credinciosi. Si uite asa dragii mei, omul asta care parea un inger cazut din cer a inceput sa isi arate coltii, mizantropia, egoismul. As fi vrut ca tata sa nu-l fi angajat niciodata, sa fi ramas la bucuresti si sa ne vedem mai rar. Dar poate asa nu as fi ajuns sa vad care era chipul ascuns al omului pe care il iubeam.
Relatia noastra? Se plafona. Nu mai aveam ce sa discutam in afara de problemele care ii tot apareau in cale. Ca tata il nedreptateste cu banii de la slujbe, ca nu are intimitate in casa tatei, ca profesorii de la facultate il pica pentru ca nu dadea bani la examene. Nu stiam cum sa ii spun ca vreau sa il ajut dar in acelasi timp vroiam sa recapatam macar o parte din ceea ce fuseseram candva, acel candva parandu-mi-se atat de indepartat. Prin comportamentul lui maindeparta putin cate putin. Ori de cate ori avea posibilitatea se plangea de ceva: ca nu avut lumina si a invatat la lumanare si de aia a picat la examen, ca a racit pentru ca apa nu a fost destul de calda. Imi venea sa imi iau campii. Ce patise?
De patit in mod sigur patise ceva pentru ca pe langa vaicareli au inceput si minciunelele: se plimba singur noaptea, si mie imi spunea ca sta si invata. Sunam dupa el, nu era. Intrebat a doua zi imi spunea ca a fost acasa dar nu au vrut colegii sa il dea la telefon. La un examen a picat pentru ca nu invatase ultimul curs si acela ii picase, dar se laudase ca invatase tot. Incepuse sa mi se ia de fariseismul lui. I se urcase la cap. Daca vreun coleg ii cerea ajutorul la muzica, unde se descurca foarte bine, spunea pe un ton condescendent ca nu are timp, sau ca cel in cauza nu are nici o sansa sa invete ceva. Ma durea pe mine.
Unde era icar? Poate ca el era un geniu, asa cum i se placea sa fie alintat, care nu avea ochi pentru niste oameni de rand.
mi-ati putea reprosa urmatorul lucru: dar cu tine nu se purta urat. Nu era nevoie, comportamentul lui cu cei pe care ii pretuiam si ii respectam lasa de dorit. Nu era zi in care tata sa nu vina acasa sa imi spuna ca iar il suparare dl aramis cu ceva, ca e impertient cu toti si ca nu isi vede lungul nasului.
Am incercat sa salvez ce mai ramasese din relatia noastra. Am inceput sa ne scriem scrisori, desi ne vedeam in fiecare zi. Incepusem bine, ne regaseam incetul cu incetul, Pana intr-o zi in care m-am gasit in fata unei foi albe pe care nu mai puteam scrie nimic, parca cineva imi stersese toate amintirile referitoare la noi doi. Imi ramasesera doar poeziile pe care le citeam cu drag, cu povestea unui brotacel si a unei tinere care canta la pian intr-o camera pe ale carei dusumele erau flori de tei. Atat.
Minciunile, umplusera paharul. Minciuni mici care se tot adunau. Plangaret cat cuprinde, invidios pe tot ceea ce aveau altii si el nu era in stare sa atinga, delasator in vestimentatie, dezordonat cat cuprinde in camera pe care o impartea cu colegii. Se intampla ceva rau: se spargea o farfurie, se strica calculatorul, dadea vina pe ceilalţi. El nu era in stare sa recunoasca nimic.
Parca era un elev la generala care face boacane si nu le recunoaste. Cel cu care vorbisem despre casatorie, caruia ii spusesem ca as vrea sa fie tatal copiilor mei (nu sunt dulcegarii – eu am un fix, daca cel de langa mine merita sa fie tatal copiilor mei inseamna ca merita sa fie si iubit de mine : ) ) nu mai corespundea cu nimic din ceea ce vazusem la el. nu mai eram noi.
Din nou, eu am fost cea care a spus stop. El nu a renuntat. A devenit obsesiv. Se comporta din ce in ce mai ciudat. Ma urmarea pas cu pas, ma bombarda cu telefoane, ma oprea pe strada, dar din torentul de cuvinte nu intelegeam nimic. Vorbea doar vorbe. Nu mai aveam aceeasi limba. Nu imi venea sa cred ca din nou firea umana ma surprinde. Din nou ma iluzionam ca o sa am viata mea alaturi de EL. dar el se pierduse pe drum, si o parte din mine de asemenea. Din 2003 pana in 2006 nu am mai fost in stare sa scriu o poezie. Mi-era greu sa mai privesc cu pasiune un barbat. Dadusem foarte mult, cel putin asa mi se parea. Eram golita de romantism, de aplecare spre calm si visare. Am devenit foarte agitata si plina de chef pentru lucruri pe care nu le facusem pana atunci.
El ramasese blocat in relatia noastra. Venea mereu si imi spunea ca s-a schimbat, ca e un om nou. Il credeam, dar nu trecea mai mult de o jumatate de ora pana sa imi dau seama ca nu avea cum sa se schimbe. Era acelasi, numai ca imaginea lui sociala pe care si-o construise nu mai avea fundament.
Avea ganduri de insuratoare, mai ales ca si lui ii trebuia parohie. Din nou va suna cunoscut cu ceva? Da, ma simteam o rampa de lansare pentru cineva care dorea sa devina preot, sa il ajute tatal fetei, care putea pune o vorba buna pe la episcopi.
Ma saturasem.
Ma saturasem.
Ma saturasem.
Ajunsesem de unde plecasem.
In acel an mi-am promis ca nu o sa mai am de a face cu vreun barbat care are legatura cu seminariile teologice sau facultatile de teologie. Imi dadusem seama ca nu sunt facuta pentru a ii mai putea suporta. Imi era de ajuns! Imi cer scuze tuturor celor care poate au vreo tangenta cu acest domeniu. Va anunt ca respect preotii, fara sa iau in calcul metehnele de care mai dau dovada. Imi venerez tatal, ca preot, dar eu nu as mai putea trai stiind ca cel de langa mine ma vede ca pe o viitoare preoteasa ce ii pune in poala o parohie de cateva sute de familii instarite care sa contribuie la construirea unui lacas de cult sau a casei parohiale. Prefer sa fiu comoda si sa traiesc alaturi de laici, iar duminica sa ma pot ruga in liniste fara ca sa fiu atenta la cum ia tonul parintele sot, sau cum vin cunoanele la biserica sa il cheme la slujbe pentru scopuri nu prea ortodoxe. Nu sunt acida, dar nu vreau sa trec prin asta. Nu spun ca problemele conjugale sunt doar in familiile de preoti, dar eu asa le vad. Uneori sunt prea constiincioasa si as incerca sa ma fac si o preoteasa cosntiincioasa, si nu cred ca ar fi bine pentru parinte.
Destul cu gluma.
Despartita, golita de resurse, de pofta de viata de familie si de dulcegarii, pentru ca asa ajunsesem sa vad orice compliment pe care il primeam.
M-am pustinicit vreo jumatate de an, in care am citit, am vazut o gramada de filme si nu m-am preocupat de nimic in special.
El? a mai avut cateva incercari de apropiere. Si eu la fel, dar esuau rapid. Ceea ce fusese era prea puternic pentru a mai putea fi adus inapoi. Era imposibil. Nu mai eram facuti unul pentru celalalt. Era normal sa ne schimbam, insa ne schimbasem atat de mult incat o relatie intre noi nu isi mai avea rostul.
Daca incerca vreun baiat sa se apropie de mine, aparea imediat dl Aramis si incepea sa creeze povesti despre acesta: ca nu stiu ce hram poarta, ca e un profitor, ca e un mincios. Fara sa vrea se autoportretiza prin ce spunea despre ceilalti.
Cum va spuneam, de-a lungul timpului am suspinat dupa clipele de vis petrecute langa jumatatea mea de atunci. Mi le doresc din nou, dar nu stiu daca voi mai avea resorturile interioare necesare care sa ma ajute sa ating din nou acea stare. Totul mi se pare searbad, si parca as incerca sa prind pasarea colibri. Imi e greu. De altfel aceasta apasare am simtit-o in urmatoarele doua relatii.
Concluzii: la pomul laudat sa nu te duci cu sacul. Uneori cand simti ca atingi cerul, iti este luata posibilitatea de a materializa iubirea in acest spatiu pamantesc. Oamenii se schimba, intr-adevar dar schimbarile bruste si fara intoarcere nu pot fi combatute si nici tolerate. Oricand trebuie sa am parte de romantism: pot sa fiu cea mai ocupata persoana de pe pamant, pot sa nu stiu sa leg doua versuri, sa fiu pragmatica si calculata. Tot timpul trebuie sa fie putina visare si lasare pe aripile vantului. Fara aceste „dulcegarii ieftine pentru unii” e greu sa ajungi la iubire adevarata.
Marturisesc ca am fugit de dulcegarii in ultimele doua relatii. Ei bine, tot la despartire am ajuns. Despre acestea in episodul III si IV.
Aramis, pe 26 august acest an are nunta.
Ma bucur pentru cei doi.
Eu? Astept sau poate caut, nu stiu.
Dar, sunt fericita, intr-adevar sunt fericita pentru ca Dumnezeu ma iubeste si imi intinde mana cand am mai mare nevoie de el. inca nu a aranjat semafoarele ca sa ma intalnesc cu alesul, dar timpul nu e pierdut.
Va salut cu drag si abia astept sa imi readun puterile si sa continuu cvartetul din pitesti.
Numai bine,
Littlerose
Subiect: petale de littlerose si spini tot de littlerose (Citit de 25688 ori)
