povestile nu au final.
povestile sunt frumoase atat timp cat sunt frumoase.
ne bucuram de ceea ce primim, plangandu-ne inima in taina ca fericirea nu ne va fi de durata.
s-a mai intamplat, se intampla. nimic nou sub soare.
zambeam, va trimiteam incurajari tuturor, cat puteam, cat imi permitea timpul.
de aseara, parca e mai greu decat oricand.
vi s-a intamplat vreodata sa primiti un telefon care sa va pecetluiasca intr-un fel sau altul simtul gravitatiei? sa nu mai stiti unde sunteti. sa plangeti fara sa va dati seama ca lumea care trece pe langa va observa? sa zambiti chiar daca este ultima data la auzul unei voci dragi, care se presupunea ca este una cu voi?
ati avut vreodata senzatia ca totul se ruineaza si nu aveti nici macar o farama de putere sa impiedicati acest lucru?
DAR, daca a trecut acel rau, poate sa treaca si acesta.
viata nu se gata acum. zambim si plangem.
cum spunea si hemingway, oamenii pot fi infranti, dar niciodata distrusi.
cam atat din petalele ce au cazut si cad de ieri incoace.
o sa apara altele si altele. incep sa ma obisnuiesc cu natura mea salamandrica.

ce vrea sa va spun prieteni dragi, si o sa incerc sa postez si un topic in acest sens, spre fericirea lui muzafer, este ca intr-adevar exista iubiri interzise sau neingaduite. noi suntem cei care le decidem deznodamantul. noi le putem transforma. in cazul meu, altcineva a decis pentru mine, fara a mi se oferi dreptul de apel.
sa te lupti pentru cineva care stii ca te iubeste dar nu vrea sa te raneasca?
greu raspuns.
cu drag, va presar petale la picioare,
Little Rose