Acum 120 de mii de ani, barbatul se trezea cand soarele ii batea pe fata in pestera ce-o locuia....se ridica tacticos in picioare, cautand din priviri resturile vanatului de ieri, dazamagit insa de lipsa acestora iesea agale cu ciomagul in mana dreapta...spre un nou vanat. O vazuse de cateva zile, era arsa de soare, zvelta, cu sani si solduri sanatoase, perfecta pentru a-i asigura cei cativa copii. Dupa cativa pasi o zari din nou, aceeasi, ea, cu cicatricea cea mare de pe pulpa drapta, lasata de cine stie ce salbaticiune intr-o noapte cu furtuna. Stia ca va fi o prada usoara, parul lung si miscarile mladii ii aratau ca nu va avea cum sa-i reziste in scurta lupta in care-i va dovedi ca este un barbat puternic, demn de imperechere. Ajuns in fata ei o privi in ochi si vazu cea ce nu vazuse niciodata pana atunci, teama si supunerea femeii, caldura privirii atrasa de chipul lui frumos, de trupul sculptat parca in piatra, de ochii negrii si curati. In acel moment razboinicul din el s-a stins, a lasat sa-i cada ciomagul amenintator pana atunci, si aplecand privirea dupa el vazu o mica papadie inflorita.