Va veni o vreme...

[Lorelei]

"Va veni o vreme cand viermii vor visa pe oasele mele" (Emil Cioran)

In orice forma este pusa, mai metaforic sau mai pragmatic, problema mortii a obsedat dintotdeauna omenirea. Va propun sa incercam sa raspundem la doua intrebari. Cat de tare ne sperie perspectiva mortii si de ce? (cu sub-problema: are legatura cu credintele religioase teama de moarte) si a doua Ce facem ca sa scapam de obsesia mortii? (daca ea exista intr-o forma sau alta)

[catty]

parerea mea este ca moartea ne sperie pt ca este ceva total necunoscut..nimeni nu stie cu adevarat ce va urma...si orice necunoscut este cel putin derutant..
pe mine personal nu ma sperie ideea morti cand vine vorba de mine....ma sperie ingrozitor de tare cand ma gandesc la cei pe care ii iubesc si stiu ca e posibil oricand sa ii pierd...pt totdeauna...

[furia ingerului]

Vorba lui Pascal, "nu sunt inca atat de batran incat sa cred in Dumnezeu".
Mi-e teama nu de moarte cat de perspectiva ei. Mi-e teama nu ca voi clocoti in cazane fara aer conditional ci pt. ca nu stiu daca ele chiar exista la fel cum nu stiu daca campiile Elisee sau Vesnicele Plaiuri ale Vanatorii exista. Ca daca astea doua exista s-ar putea mai repede sa aprind trabucuri la draci pt. vesnicie decat sa vanez antilope cu scoabe si prastia. Mi-e teama ca voi lasa in urma mai multe decat voi gasi acolo, mi-e teama ca de femeia mea se va bucura altul cat inca poarta doliu si-i va ridica poalele in cap pe masa pe care sade vreo poza de-a noastra zambind unul la altul in momente in care credeam ca nu ne poate atinge nimic, mi-e teama ca toata munca mea va ajunge pe mainile statului care uraste concurenta ca doar lui i se pare normal sa poata fura de la contribuabili, mi-e teama ca vacile vor paste pe mormantul meu micsunele si-mi vor lasa amintiri...puturoase la schimb, mi-e teama ca nu cumva copiii mei sa spuna tata aluia care a urcat-o pe nevasta-mea la cer daca ei i se va parea ca eu n-am putut-o urca decat pe pereti, mi-e teama ca prin
parcurile cu care visam sa strabat la batranele alei pline de frunze ingalbenite se vor plimba homosexuali iar unul dintre ei poate va fi chiar fiul meu care m-a iubit si nu si-a mai putut reveni dupa ce eu m-am dus sau fata mea dand rest de la o hartie de 50 RON dupa ce-si ridica tanga din vine si-si cauta din priviri pestele sa-i faca parte-parte banii...mi-e teama ca amintirea mea se va stinge cu ultima lumanare la inmormantarea mea, intr-o biserica unde altadata prin fumul tamaii din cadelnite furia ingerului injura printre dinti uitandu-se spre catapeteasma: "Cristoase, nu-i asa ca eu sunt vesnic cum esti Tu...?"

[B3b3]

 Heyyy ce se intampla cu voi   mai,trebuie sa traiti clipa ...ufff nu imi este frica de moarte ,mai mult cred in viata de dupa     intr o viata anterioara am fost actor
 

[Dark_soul]

  "Va veni o vreme cand viermii vor visa pe oasele mele" (Emil Cioran) ...si atat!
   Din punctul meu de vedere teama de moarte are legatura cu credintele religioase. Se tem acei ce cred ca mai urmeaza o alta viata ,o intalnire cu un dumnezeu sau un diavol ,pace sufleteasca sau chin etern.Personal consider ca ma voi transforma in pamant si nimic mai mult.
   Ma obsedeaza felul in care voi muri si cand.Imi pare rau de ce voi lasa in urma mea,probabil putina durere in randul celor apropiati care in momentele acelea ma vor plange in loc sa se bucure ca m-am eliberat,ca nu vad ,nu aud,nu simt.Ma revolta felul in care oamenii prefera sa amplifice durerea prin tot tam-tam-ul facut cu inmormantarea ,2-3 zile in care esti tinut intr-o camera pentru a-ti fi admirata paliditatea si plans nenorocul de a te fi stins, ce folos!? tot in groapa ajungi.
   Ma tem sa nu mor prea tarziu, sa nu ajung in situatia de a depinde intr-o prea mare masura de cei din jurul meu.

[Lorelei]

Oamenii nu-l plang niciodata pe cel care pleaca, plang pierderea lor, ruptura, care intotdeauna e dureroasa. Pe mine ceea ce ma oripileaza cel mai tare e nebunia obiceiurilor, "baboseniile": "vezi maica ca n-are pieptan sub perna", "nu e bine, maica, sa nu acoperi oglinzile, ca se sperie mortul cand isi vede sufletul" etc etc.

Moartea e numai o intamplare intre miile de intamplari ale lumii. ti se intampla sa mori asa cum ti se intampla uneori sa spargi o farfurie. Te trezesti dimineata, iti bei cafeaua, citesti ziarul si apoi, din greseala, ti se intampla sa mori. "Asta e!" vor exclama cunoscutii, "se mai intampla!". De ce am facut din intamplarea asta cotidiana (ma gandesc ca statistic vorbind zilnic mor mai multi oameni decat se sparg farfurii) un eveniment atat de infricosator si de o tristete sfasietoare e greu de explicat. Probabil pierderea de care spuneam mai sus.

Linistea si seninatatea mortii au fost uitate iremediabil. Numai un batran, uneori, dibuind parca rosturile adanci ale lumii: "Era obosit rau, saracu', trebuia sa se odihneasca putin"

Plansetul ingropaciunii nu este decat expresia dezolanta a unui egoism fara masura si totusi cat de omenesc: "Ce ne facem fara el?"

Intr-un viitor din fericire necunoscut se va fi scris pentru fiecare dintre noi o piatra de mormant. Cate egoisme profund umane fi-vor oare zguduite de plans?