Mitul adamic

[Lorelei]

amelie, eu ma refeream la un alt fel de a ne lasa purtati de drum. Si anume de a lasa viata sa ne poarte, fara sa ne incapatanam sa ne opunem, de a incerca sa simtim mersul lucrurilor, de a intra intr-un fel de armonie, de conectare la univers (oricat de pompos suna), de intelegere a lumii si acceptare frumoasa a ei, cu lipsa ei de sensuri cu tot... in asta sper, nu in a merge cu turma...

[viulian]

Mda, parerea mea e ca nevoia de control vine din neputinta. Nu mai avem instinctele care sa ne ajute sa scapam de cutremure 'suind la deal' si cumva trebuie sa compensam cu ce ne stimuleaza societatea - cu creierul!
Se cauta sensuri, se cauta orice, dar nu se gaseste, rationalul nu poate decat explica pana la urma, deduce, poate face inferente, dar .... golul nu se umple cu rational pana la urma - frica nu dispare, ci e doar amagita, asa ca mereu rationalul este 'pistonat' sa mai gaseasca una alta, o noua evadare, o noua divagatie, poate se uita, poate cumva magic totul capata sens.

Nu stiu, pana la urma poate abia la finalul vietii putem sa tragem o linie si sa deducem sensul. Dar ce facem pana atunci ? Cu ce mituri mai 'votam' ?

[lumycriss]

Răsfoind prin toate mesajele de la acest topic,mi-au venit în minte atâtea pasaje pe care le-am citit la un moment dat şi care capătă acum o culoare nouă în mintea mea,încât nu ştiu dacă un post îmi va fi de ajuns pentru a le aminti pe toate.Mă veţi ierta,sper,dacă voi reveni cu un nou mesaj.

Voi începe cu cel mai recent fragment,care constă de fapt într-o poezie, "The road untaken".Pentru că cineva amintea mai sus de"mersul înainte în pofida inerţiei",mă gândesc că poate acest sentiment este specific unei anumite vârste,sau poate a unei stări de spirit.Generalizând,să ne amintim numai cum multe dintre descoperirile ştiinţifice,spre exemplu,au fost făcute în mod neintenţionat.Asta pentru că au existat oameni care au ales altă cale,"the one less traveled...and that will make all the difference"continuă poezia.Exemplul cel mai elocvent îl constituie alchimistii.Datorăm multe unor astfel de oameni ca şi noi,dar care au avut curajul de a alege un drum neumblat,deşi credeau că duce altundeva decât unde au ajuns..

[lumycriss]

În continuare,aş vrea să vă împărtăşesc nişte fragmente referitoare la interdependenţa dintre bărbat şi femeie:

Dumnezeu a hotărât că femeia este partenerul şi ajutorul potrivit al bărbatului (Geneza: 2, 18).Doamnelor,vă rog,nu vă simţiţi jignite!Cuvintele "ajutor potrivit" nu descriu un rol inferior,nu sunteţi o sclavă sau servitoare.Ci "ajutor potrivit" se referă mai mult la persoana care are nevoie de ajutor(bărbatul),decât la cea care oferă ajutorul(femeia):prin urmare,bărbatul este incomplet.El are nevoie de ajutor,nu poate să se descurce singur.Sf. Ioan Gură de Aur spunea:"Omul întreg e bărbat şi femeie",iar Părintele Stăniloaie subliniază acest mare adevăr:"Bărbatul singur nu e om întreg;femeia singură nu e om întreg;numai împreună sunt omul întreg...Nu mai socoteşti că ăsta e al meu, ăsta e al tău...Aici toate sunt comune.Acelaşi nume, toate lucrurile sunt comune, el are grijă numai de ea, ea are grijă numai de el...E imitaţia Sf. Treimi într-un fel...E o fiinţă în două persoane. (...)

[inda]

De fapt care este ideea centrala a mitului adamic? aparitia femeii, izgonirea din rai, cunoasterea, pacatul?
Cunoasterea a fost o intmaplare. Cine a fost vinovatul pana la urma? Eva? Nu ea a descoperit marul (sau lamaia sau banana, depinde de religie). El i-a fost aratat de catre sarpe. Nu al lui este pacatul? Recunoscand asta si absolvind-o partial de vina trebuie automat sa-i atribuim epitetele care deja ne-am obisnuit sa fie legate de femeie (naivitate, credulitate, supusenie) insa nici Adam nu-i complet nevinovat ca nici el n-a fost silit, a fost alegerea lui. Ma intreb ce s-ar fi intamplat daca Adam n-ar fi muscat din mar, Eva ar fi fost singura izgonita, ce pacat i s-ar fi pus lui in carca ? Poate faptul ca ar fi jinduit dupa prezenta ei mai mult decat dupa a lui Dumnezeu? Oricum , e clar ca si el trebuia sa pacatuiasca cumva ca altfel ramaneau fara urmasi.
Oriucm, pretul cunoasterii nu a fost doar izgonirea, aceea s-a intamplat doar o singura data, pretul adevarat cred ca este vina pe care trebuie sa o poarte (purtam ) mereu iar frunza cu care s-au acoperit nu goliciunea o ascundea ci tot pacatul cunoasterii.
Si asa ajunge umbra unei frunze sa-ti aminteasca mereu ca n-ai voie sa ridici privirea spre cer decat cu umilinta, sa nu-ti treaca niciodata prin minte ca ai avea vreo sansa sa te intorci acolo ci numai faptul ca ai avut si printr-un simplu gest ai pierdut-o. Probabil vinovatia si frustrarea au fost primele lucruri pe care a trebuit sa le invatam ca sa putem fi supusi.

[lumycriss]

(...) Tocmai deosebirile dintre bărbat şi femeie îi fac să se completeze unul pe celălalt şi să devină mult mai buni împreună decât separat. O femeie nu este un bărbat ale cărui caracteristici fizice au fost modificate. Ea este Femeie. Minunată. Frumoasă. Plină de imaginaţie. Adam nu avea nevoie de un prieten, de un coleg de pescuit sau de vreun alt tip cu care să călărească elefanţi. Avea nevoie de femeie. Ea este "completarea lui".

Şi pentru ca să rămânem în aceeaşi sferă de idei, aş vrea să completez tabloul cu o poezie cu un titlu foarte sugestiv, "Adamevie", apoi voi reveni cu aprecieri proprii:

Unei inimi îi căşună
Pe o altă inimă
îi pică, aşa, cu tronc
inimii
pe o altă inimă
apoi se întrec să bată
una pentru cealaltă,
până la istovire uneori
până la nemurire alteori...

(Gore)

[lumycriss]

Inda, ar fi frumos dacă oamenii ar fi supuşi, ascultători şi sfioşi în amintirea unui gest ancestral greşit care le-a răpit bucuria de a se odihni pentru totdeauna în rai. De fapt, zicea cineva mai sus, Raiul este tot aici, pe pământ, noi cu răutatea noastră îl urâţim, iar apoi ne este greu să-l recunoaştem. Nu mai ştim să împărţim între noi nimic, cum odinioară a făcut Eva cu Adam, căci în gestul său de a împărţi mărul eu nu văd răutate, de altfel, prin viclenia şarpelui, ea fusese absolvită de sentimentul de vină, ci iubire... Văd foarte multă iubire... Şi cred că lucrurile, până la urmă, trebuiau să se întâmple aşa... Altfel, cum am mai fi năzuit noi astăzi să atingem perfecţiunea divină prin imitaţia Sfintei Treimi în două persoane? Sau prin reiterarea actului de creaţie prin copii, dar mai ales prin artă? Dacă Dumnezeu n-ar fi vrut ca noi să ajungem aici, ne-ar fi făcut de la început roboţei, ascultători, fără voinţă proprie, liniştiţi... Dar ne-a făcut oameni. Ar trebui să fim fericiţi pentru asta!

[inda]

Sau prin reiterarea actului de creaţie prin copii, dar mai ales prin artă? Dacă Dumnezeu n-ar fi vrut ca noi să ajungem aici, ne-ar fi făcut de la început roboţei, ascultători, fără voinţă proprie, liniştiţi...

Nu stiu de ce ma indoiesc ca Dumnezeu se gandea atunci la arta 

[Lorelei]

Eu refuz sa imaginez un Dumnezeu al razbunator si crud, un Dumnezeu al orgoiilor nemasurate. Este de fapt diferenta dintre ceea ce a schimbat noul testament, care a venit cu ideea de Dumnezeu al iubirii, fata de vechiul testament care imagineaza un Dumnezeu al dintelui pentru dinte. Mitul alungarii din Rai este un mit, o nevoie a oamenilor de a explica pacatul, de a explica suferinta, de a avea un Dumnezeu crud impotriva caruia sa poata sa se revolte.

[lumycriss]

Sau prin reiterarea actului de creaţie prin copii, dar mai ales prin artă? Dacă Dumnezeu n-ar fi vrut ca noi să ajungem aici, ne-ar fi făcut de la început roboţei, ascultători, fără voinţă proprie, liniştiţi...

Nu stiu de ce ma indoiesc ca Dumnezeu se gandea atunci la arta 

Poate se gândea, poate nu... în orice caz, se zice că El e atotştiutor, deci presupun că a prevăzut şi asta... În fine, eu m-am referit la artă mai degrabă ca la o metaforă a căutării perpetue în raţional şi în palpabil a iraţionalului.

[inda]

... se zice că El e atotştiutor, deci presupun că a prevăzut şi asta...

Sigur ca este atotstiutor, doar l-am creeat fiecare dupa intrebarile si nevoile noastre. Atunci cand nu avem raspunsuri stim sigur ca El le are, cand dam prin gropi in loc sa ne intrebam de ce ne rupem gatul ne spunem ca nebanuite sunt caile Domnului, cand se intampla lucruri impardonabile iarasi ne spunem ca o fi o ratiune mai presus decat a noastra. Asa e cel mai simplu si asa putem inghiti tot ce se intampla fara sa ne revoltam prea tare de teama sa nu suparam Divinitatea.

Cum spunea si Lorelei si eu refuz un Dumnezeu razbunator si rau. Ni se spune mereu sa iertam si sa iubim, sa facem precum a facut el. Ok, atunci fiecare sa-si ispaseasca propriile pacate nicidecum generatiile viitoare pe cele ale inaintasilor.
Punc. Deja sunt off topic.

[sunshine]

 Exista o vorba din batrani : " Nimeni nu pleaca de pe lumea asta fara sa-si plateasca pacatele". Viata mi-a aratat ca este adevarat(din fericire) , pot fi si eu linistita ca cineva anume va plati pt tot raul facut unor copii. Nu sunt mandra de ce-mi doresc dar numai gandul asta m-a facut sa renunt la razbunare si sa las lucrurile in mana Divinitatii, sa accept toata suferinta prin care au trecut acei copii

[LiaRomanov]

exista mai multe mituri care sunt preyente ]n numeroase religii din aceasta lume:
mitul adamic (brabatul a fost creat din doua dintre cele patru elemente de baza: apa si pamantul formeaza un amestec tocmai bun pentru modelare, avand fluiditatea apei si consistenta pamantului)
mitul universului postdiluvian (refacerea lumii dupa un mare potop)
mitul nasterii din mama virgina (fecioara da nastere unui demiurga, care urmeaza sa refaca dpdv moral si social lumea in care este nascut)

daca sa vor exemple pentru claritate, o sa ma apuc sa le scriu, dar cred ca cele scrise mai sus nu demonstreaza altceva decat ca Biblia, ca si alte texte religioase, nu trebuiesc luate ca atare, cuvant cu cuvant, ci trebuiesc interpretate ca o serie de etexte explicative, generate de om, in incercarea sa de a dezlusi misterele universului inconjurator. de aceea, aceste texte au valoare simbolica, nu de legi universal valabile. si ce daca mama lui Isus nu ar fi virgina? de cand e nasterea un pacat? aceasta este numai una din intrebarile pe care orice credincois habotnic trebuie sa si le puna, pentru a intelege ca textele biblice sunt un punct de reper, destul de solid pentru vremea in care a fost alcatuit, dar tendentios pentru societatea contemporana.