SĂ NU TE DUCI

[George Ene]

Să nu te duci! i-a spus el.
Nu mă duc! i-a răspuns ea, bănuitoare,
întrebându-se de unde ştia el
încotro o pornise.
De fapt ea nu ştia pentru ce venise.
Şi-apoi, ea îl vedea pentru prima oară.
Dar nici el n-o cunoştea -
o confundase, desigur.
Vag de tot ei i se părea cum că…
La fel şi el credea cum că…
Nici ceilalţi nu-i cunoşteau.
O treabă încâlcită, veţi zice.
Întocmai!
Va să zică, el i-a spus ei să nu se ducă,
iar ea i-a răspuns lui că nu se va duce.
Cei de faţă îi priveau ─
când pe el, când pe ea ─
cu o curiozitate tâmpă, să vadă...
Să vadă ce?
Sunt sigur că ei n-au înţeles nimic.
Repet: el i-a spus ei să nu se ducă,
iar ea i-a răspuns lui că nu se va duce
şi toată lumea a priceput,
vag de tot,
că ea nu va pleca.
Era limpede: Însemna că el
nu vroia ca fata să plece,
ci să rămână,
ceea ce, probabil, vroia şi ea,
că doar pentru asta şi venise –
să rămână.
Să rămână, pentru ce?
Ei, aici e... cheia!
Vă văd uitându-vă la mine:
Ce-i aşa de greu de înţeles?
Repet înc-o dată: el i-a spus ei să...,
iar ea a fost de acord.
Şi cu asta şi-au spus tot.