Lumina-şi tremură ninsoarea albă
peste prundişul clipelor. În nalbă
se-nalţă stâlpi subţiri de păpădie
dansând ca balerinele-n pustie.
Din înalt coboară-n zig-zag o pană,
iar aerul e-un ţipăt smuls din rană
încât speriate păsările pier
de parcă-s gonite de-un înger din cer.
Sub acest aur blând care mă plouă,
beată inima-mi se vrea alta – nouă:
ca-n umilinţa golului un rigă
spre-a-mi dărui regatul său mă strigă...
Eu sunt drumul şi tot eu sunt drumeţul,
Sunt şi calul – culmea! – şi călăreţul.
Subiect: CĂDEREA ÎN SINE (Citit de 1505 ori)