SCURTISIME

[George Ene]

DOVADA  DE  IUBIRE

Mergeau la câţiva paşi în faţa mea, venind, ca şi mine, de la cumpărături. El - cu mai multe sacoşe, ea - cu mai puţine. Am rămas în urma lor special spre a nu le tulbura buna dispoziţie, sau, mai degrabă spre a gusta din fericirea lor, izvorând din prea-plinul tinereţii coapte pe deplin - demnă de toată admiraţia - căci erau fericiţi, râdeau şi-şi ziceau unul altuia „Ursuleţul meu” şi „Ursulica mea”, pe când îşi povesteau ceea ce făcuseră în ziua respectivă, la serviciu.
La un moment dat le-a sunat celularul. Ea s-a oprit, a pus sacoşele jos, şi-a deschis cu gingăşie geanta de umăr şi a scos telefonul:
- Da, Dane, tocmai ne-ndreptăm spre casă. Cum să nu ţi-l dau. O clipă! Şi întorcându-se către el, care tocmai îşi aşezase sacoşele, i-a întins mobilul: Poftim, vrea Dan să vorbească cu tine...
Dar în clipa următoare ea, sau poate el, a scăpat telefonul jos, pe ciment.
- Vaca dracului! am auzit cuvintele lui, în clipa-n care treceam pe lângă ei.
Iată cea mai elocventă dovadă de... iubire, mi-am zis depărtându-mă.

[George Ene]

POARCA

Gigel a ieşit primul din bloc. În alee a fluierat scurt, o singură dată.
Ninel, auzindu-l, a ieşit imediat. Ajuns lângă Gigel a fluierat şi el scurt, de două ori.
Adi, auzind, a ieşit mestecând, descheiat la nasturi. Ajuns lângă cei doi a fluierat şi el scurt, de trei ori.
Şi tot aşa, s-au chemat unul pe unul toţi cei doisprezece băieţi - toţi cam de aceeaşi vârstă.
- Şi mingea? Cine aduce, azi, mingea? s-a încruntat Gigel, tartorul, care era şi căpitanul echipei de fotbal-pitici a blocului.
- Sandu! E rândul lui Sandu! au scandat toţi, în cor.
Şi jocul a început chiar acolo, pe alee, între maşini, la două porţi marcate de ei cu două cărămizi roşii.
Şutul de deschidere l-a dat, puternic şi lung, chiar Gigel, fiul poliţistului.
În clipa următoare s-a auzit o izbitură şi, căzând, nişte cioburi - oglinda maşinii poliţistului.
- Ei, acu', să vezi ce-ţi face taică-tău! i-a zis Ninel.
- Nu-mi face nimic, că şi el a spart geamul maşinii lui tat-su, când era ca mine… i-a răspuns mucalit Gigel.
- Fi-v-ar poarca a dracului, că nu vă mai potoleşte Dumnezeu! s-a auzit vocea unei femei.

[George Ene]

MELOMANUL

Azi, spre a mă feri de razele fierbinţi ale soarelui am luat-o prin spatele clădirii Universităţii, când privirea mi-a fost atrasă de o grămadă de curioşi, îmbulzindu-se să afle ce se petrece.
Când m-am apropiat am văzut doi tineri care, probabil datorită intervenţiei celor prezenţi acolo, îşi sfârşiseră încăierarea. Unul dintre ei, cel înalt, un brunet uscăţiv, se ridicase de jos şi-şi ştergea sângele de pe buze, în vreme ce celălalt, ceva mai scund, încă se afla jos, pe carosabil, cu cămaşa sfâşiată, plin de sânge.
─ Ce v-a apucat, măi băieţi? i-a întrebat cineva.
─ Ă, ăsta – arăta cel de jos către brunet – a-nceput să-mi care cu pumnii în cap...
─ De ce? a mai venit o întrebare.
─ Pentru că mi-a spus... memolan! a răspuns râtos brunetul.
─ Nu i-am spus memolan, ci meloman! a explicat cel căzut.
─ Aziţi, auziţi cum îmi zice! Mă, te omor! Şi brunetul a început să-l lovească cu picioarele în coaste pe cel căzut.
─ Şi ce-i cu asta? a întrebat calm un tânăr. De ce te deranjează că-ţi spune meloman? Ştii ce-nseamnă meloman?
─ E ceva urât, asta-i tot ce ştiu! a răspuns încruntându-se brunetul.
─ Vezi că habar n-ai ce-nseamnă, şi pentru că nu ştii mi-ai spart arcada, m-ai umplut de sânge, uite, şi mi-ai rupt cămaşa! încercă să se ridice cel de jos.
Cu un picior puternic izbit, cel aflat în picioare l-a reîntors pe ciment pe celălalt...
Mi-am zis: „Dumnezeule, e posibil să existe printre noi şi asemenea fiinţe, ce-şi zic oameni, care în loc să-ntrebe ce înseamnă cuvântul... „problemă”, în neştiinţa lor sar la beregată, şi împinşi de ură sunt capabili, iată, să comită chiar şi-o crimă?”

[George Ene]

PĂCĂLEALA

S-a ţinut după el un ceas: îi oferea un frumos ceas eleveţian – Doxa, marcă sonoră, e-adevărat – dar electric, nu mecanic:
─ Ia uită-te, frate-miu, e auriu, dacă n-o fi chiar de aur, ocazie rară, ia seama. Cu aşa ceva nu te-ntâlneşti a doua oară în viaţă! Şi cureaua e faină, uită-te atent, e de piele veritabilă! Ia pune-l la mână, că n-ai să-l mai laşi, îţi garantez... Sunt nevoit să-l vând că nu mai am bani să mă-ntorc acasă, la Timişoara. N-am bani nici pentru o pâine. M-au furat hoţii, azi, în Talcioc... 
─ Păi am ceas, aşa cum vezi: Seiko, japonez, automatic.
─ Ia-l frate, şi-ai să mă pomeneşti toată viaţa! O să-ţi poarte noroc. Îl am din Germania, şi mi-a purtat mare noroc... Sunt silit să-l vând, crede-mă!
─ Înţeleg. Numai că n-am bani la mine...
─ Dă-mi cât ai!
─ N-am, crede-mă!
În fine, de la 800 000 de lei i l-a lăsat la 500 000 de lei, apoi la120 000 de lei, în fine la 50 000, ca-n ultima clipă să-i ceară pe el numai 30 000 de lei. “Ăsta da, chilipr!” şi-a zis omul, văzându-l deja pe stânga soţiei lui. Şi i-a dat 30 000 de lei, banii de pâine. Când s-a prins era prea târziu: ceasul nu valora nimic pentru că interiorul îi era gol…