Reverenţă

[Lorelei]

Ne-am întâlnit
întâmplător
la ciocnirea între două eclipse:
soarele tău era verde aprins
luna mea mai palidă ca niciodată.
Pentru o clipă totul a amuţit,
suspendat în tăcere absolută.
Şi, speriată, preţ de o secundă,
inima a înghiţit în sec.
Spectacolul era pe cale de a începe.
Pe margine, spectatorii priveau uimiţi,
spadele străluceau orbitor,
fulgere albe scăpărau în aer,
dezlănţuire nebunească
a minţilor şi a cuvintelor.
Ne-am oprit, într-un târziu...
În gradene spectatorii
aplaudau frenetic.
Şi totuşi în arenă
nu eram decât noi,
cu ochi scăpărători,
dând un spectacol magnific
fără miză, fără câştigător şi fără spectatori.
Am înclinat scurt spadele,
un soi de reverenţă adâncă între egali
deopotrivă înălţaţi nefiresc peste umăr
atingând cu tâmpla bolta înaltă.
Liniştită, inima a început să bată din nou
egal, rotund, regulat.
Ştiam. Ştiai.