de ce?

[amelie]

De ce oare, odata cu tineretea ne irosim si spontaneitatea gesturilor si a simturilor? De ce ruginim intr-un soi de jena , intr-un imperiu al lui "nu se cade"? De ce ne desfacem atat de greu din nisipurile unde naufagiaza sufletul dupa ce i-a fost dat sa parcurga intunecimi si furtuni neasteptate? De ce, la un moment dat, ne place sa-l lasam sa astepte, obosit, la tarmul singuratic unde orice prezenta e perceputa ca o primejdie, ca o amenintare? De ce desprindem gustul singuratatii si uitam atat de repede de betia comunicarii, linistea ce ne-o da privilegiul de a spune cuiva ce tinuturi am colindat? Ce anume da celor ce ne inconjoara nota de zadarnicie in fata careia ramanem paralizati, ca suspendati deasupra unui gol a carui existenta si putere de atractie n-o sesizam in momentele de liniste si fericire?  De fapt , fericirea nu m-a parasit cu totul.O aflu , uneori, cu partea cea mai intunecata a fiintei mele. E acolo , captiva in mine, esenta rara, ermetic inchisa . Parca m-as teme s-o folosesc prea des, dintr-o bizara zgarcenie , cu o obscura vrere de a nu-i irosi prea repede si in van taria.

[Escu]

cu siguranta "de ce?" este cea mai grea intrebare...raspunsul...se afla in fiecare din noi...numai ca nu il gasim atunci cand il cautam..sau poate nu il cautam cum trebuie

[viulian]

Pentru ca....

a) speranta marii fericiri e din ce in ce mai indepartata, realizand ca timpul trece, in rutina, si nimic altceva nu se schimba.
b) fiindca devenim mai egoisti cu timpul nostru, cu dramul de satisfactie ce mai ramane la sfarsitul zilei, si suntem mai critici atunci cand trebuie sa oferim de la noi.
c) fiindca facturile, programul de lucru, transhumanta matinala catre servici, nebunia de pe strazi ne sufoca, ne inchide ochii, si autoconservarea ridica la maxim scuturile sufletului..
d) fiindca.. acceptam, si e mai sigura aceasta vaga certitudine a stabilitatii, si renuntam mai greu pentru o nebunie.. fiindca devenim mai adaptati realitatii competitiv/economice..

// o ironie retorica...
Am putea continua discutia relaxanta, dar trebuie sa ma culc, caci dimineata ma scol devreme sa plec la servici...

[amelie]

o noapte frumoasa...

[Dedeiu]

viulian cred ca tu lucrezi in php sau/si c/c++ de mai bagi cate un "comentariu" // 

[Kathlen]

Cred ca din pacate dupa un timp, obosim, chiar daca asta se intampla mai mult la un nivel inconstient.Esti obosit sa lupti pentru iubirea ta, sa lupti pentru binele tau.

Viata este o lupta care o purtam vitejeste in anii tineretii iar care mai apoi devine tot mai grea iar noi incercam sa ne 'conservam' energia, sa nu o mai risipim . Nu realizam ca defapt incep sa ne risipim speranta, dorinta de a fii fericit, iubirea...

''Daca pana acum eram un luptator neanfricat acum am ajuns prea delasator iar eu nici macar nu mai realizez asta si e trist dar totodata parca nu mai vad rostul luptelor, ma tem sa nu rada lumea de mine ca lupt cu morile de vant''....parca imi sopteste sufletul trist.



Ma intorc de unde a plecat Amelie: 'De ce?"

[Lady Allia]

"O aflu , uneori, cu partea cea mai intunecata a fiintei mele."...
 Fată dragă...cred că ai de toate între pereţii frumoşi şi uneori prea plini de durere ai sufletului tău..., cred că ai multe întrebări şi multe lacrimi..., dar parte întunecată...nu cred să ai...!
 Întunericul este cel care ne frânge lumina pleoapei...înainte să devină o scânteie..., o ucide încet, încet...asfixiind-o de răsărit şi pescăruşii viselor...! Întunericul este cel care trage peste noi cortina în spatele căruia suntem singurii spectatori..., singurii care ne aplaudăm frenetic neputinţele...şi lăudăm căderea...
 Întunericul şi cu tine...nu au nimic în comun decît poate...razele lunii...pe care le arunci în sclipirea ta atât, atât de frumos...!  ...!