Nu vreau la-nmormântarea mea, cucoană,
Să bâzâi, decoltată, peste cruce,
Afară o să ploua cu clăbuce
Când voi muşca din iad sau din nirvană.
Iar viermi elefantini or să îmbuce
Din seva mea uşor hamletiană
Fumând cu încântare o havană
Ce arde izul oaselor caduce.
Dar mai exist.In lupta cu ursitul,
Scriu bancuri seci călare pe cosciug,
Inchizitori de paie-mi văd sfârşitul
Sub brazda deflorată ferm de plug;
Baricadând în mine asfinţitul,
Accept, precum Giordano, doar un rug...
Sonetul de la care s-a pornit:
Părintelui ce-L am îi pun coroana
de Adrian Munteanu
Părintelui ce-L am îi pun coroana
Şi-i răstignesc poveţele pe cruce.
Se năpustesc de braţe să-l apuce
Şi în mormânt să-i ferece icoana.
Şi ieri şi azi misterul lui aduce
Nevoia de-a muri cu El şi goana
De-a retrăi cu patimă prigoana
Spre-a învia pornirile caduce.
Nu e doar magul ce-a vestit ursitul
Păcatelor cu gesturi ce distrug.
Nu-i doar trecutul, vechiul, aţipitul
Şi astăzi trupul i-L apleacă-n jug.
Cohorte-ntregi îi caută sfârşitul.
În mine stau şi strigă : „ sus, pe rug ! „