E vina ta!

[Just]

 Era o zi de primavara tarzie.Ultimii ghiocei si-au scuturat petalele din cauza soarelui ce parea ca tot mai tare incalzeste.In tacere s-au retras ca in primavara ce urmeaza sa ii revedem mai vii si mai gingasi ca niciodata.Au plecat ca sa se reintoarca.Mult diferita natura lor de a omului care atunci cand pleaca adio spune fara a se mai intoarce vreodata.

 Intr-un orasel de provincie timpul trecea agale dandu-i ocazia Iulianei sa se bucure de fiecare minut al vietii ce atat de frumos sclipea in ochii ei ,atat de frumos se auzea in pieptul ei.

 -Vreau sa plec in calatorie departe de locurile acestea,vreau sa cunosc,vreau sa descopar locuri si persoane noi diferite ,vreau intr-o alta lume sa ma bucur de viata mea.Plecam ?
 -Nu,chiar nu vreau sa calatoresc acum.Prefer linistea de aici.
 -Te rog,am nevoie ca tu sa-mi fi alaturi mai mult ca niciodata.Fa-mi pe plac,frumoaso!
 -Nu,nu vreau acum,nu vreau sa plec.
 -Este alegerea ta.Pacat,o sa regreti.

 Iuliana era vadit dezamagita de comportamentul nepoatei ei care pana atunci i-a fost alaturi ori de cate ori a avut nevoie.Se intreba ce o retine ,de ce nu o urmeaza.A plecat...

 Noaptea pusese stapanire pe intreg orasul .Doar cateva stele luminau undeva mult prea departe ,in inaltul si nemarginitul cer.Un telefon ce prea tarziu a sunat a schimbat linistea in tipat si cineva anunta cu voce tremuranda si inceata:

 -Ti-a murit speranta.
 -Nu,te rog.Iuliana?
 -Imi pare rau,vino repede.

 Peste o zi si o noapte aceeasi nepoata la capul Iulianei plangea strangand-o in brate.

 -E vina ta!un tipat puternic a rasunat in intreaga cladire.E vina ta ca nu mai e!
 -E vina lui dumnezeu ca ne-a rapit-o.Mie si tie.
 -Dumnezeu nu intervine.De ce nu ai venit cu ea?
 -Pentru ca...nu stiu,nu stiu.E vina mea!

 Noi oamenii inca nu am invatat sa spunem la revedere si sa ne intoarcem,adio spunem atunci cand plecam lasand in urma doar amaraciune fara speranta ca vom reveni mai vii sau mai gingasi ca niciodata.

 Adio ,tusi! Trandafirul ...cand am curajul ti-l aduc.
 

[BELLA16]

foarte tare ..este de fapt un bun exemplu,o lectie de viata..sa nu lasam persoanele dragi sa plece fara sa le zicem"la  revedere!"..e mumoasa povestea,dar trista...oricum ai un 10 d la mine

[Just]

4.04.2004 a fost zi de doliu, doliu pe care inca-l pot in suflet si-l voi purta atata timp cat voi fi .Au trecut trei ani si inca ma invinovatesc...pe mine ,uneori pe unchiu ,alteori pe Dumnezeu ,dar linistea sufleteasca nu o mai regasesc.

 Mi-e inca asa de greu sa citesc in ochii bunicilor mei durerea ,tristetea .Nu pot sa redau in cuvinte si-mi tremura sufletul cand ma gandesc .Oare si ei ma invinovatesc? Puteam eu sa schimb totul? Uneori viata loveste atat de tare incat nu poti vreodata sa te vindeci .
 As fi vrut astazi sa-i pot duce un trandafir, dar din nou nu am avut curajul si cei din jur ma judeca. Numai eu nu am fost acolo de atata timp...
 
  Oricat timp va trece nimeni nu-ti va lua locul in sufletele noastre si oricate zile se vor scurge amintirea ta o vom pastra vie ,mereu. Mi-as dori macar cateva cuvinte sa-i mai fi spus ,mi-as fi dorit o ultima ocazie sa-i vad lumina in ochi ,sa-i simt mainile mangaindu-ma ,dar ... 
  Mi-e asa de greu sa inteleg .DE CE?

[Just]

   Nu trecusera nici zece zile de la acea grea despartire.Camerele mari ale casei parca faceau rau celor ce-au ramas marind golul din suflet si dand acea senzatie de pustietate.Rasetele si bucuria care s-au stins atat de subit au lasat in urma doar un ecou dureros .
   Iuliana a fost o femeie blanda ,frumoasa ,plina de viata si veselie .Era "mami" pentru ca mainile ei erau oricand gata sa-ti ofere mangaiere ,sa te protejeze ;pentru ca ochii ei aveau ceva aparte , ceva ce intalnesti doar in ochii unei mame .Ne-a trebuit mult timp sa ne obisnuim cu gandul ca doar amintirile-au ramas .
   De multe ori am visat ca-mi e alaturi in momentele importante ,dar cred ca este doar imaginatia mea :"Uite,rochia asta se potriveste pentru banchet! " ;"Andreea nu-ti prinde parul asa,ti-am spus!" .Nu stiu ce sa cred ,dar nu conteaza ,cert este ca prezenta ei ,fie si-n vis imi face bine.
   Ranile lasate nu s-au vindecat si poate ca nu se vor vindeca vreodata. Ne-am invatat doar sa traim simtind durerea lor.Asa a fost sa fie.

[inda]

       Ranile lasate nu s-au vindecat si poate ca nu se vor vindeca vreodata. Ne-am invatat doar sa traim simtind durerea lor.Asa a fost sa fie.

Ranile se vor vindeca. Tot ce nu ne ucide, ne face mai puternici. N-am spus eu asta, pentru ca nu sunt inteleapta, au spus-o altii, care stiu!
Dar vor ramane cicatricile. Astea, da, raman.
Insa mai stiu, ca dupa o vreme, ajungem sa le putem atinge si mangaia... cu dragoste, ca si cum ai putea atinge amintirea celui plecat. Ajungem sa iubim cicatricile pentru ca numai asta ne-a mai ramas de la ei. Asa ii putem iubi in lipsa lor.
 
Ca ai fost de vina... nu stiu, n-am de unde sti ce s-a intamplat, insa stiu ca daca asa a trebuit sa se intample, indiferent ce ai fi facut tu, tot s-ar fi intamplat.
Eu am pus toate intrebarile care puteau fi puse. N-am primit decat tacerea.
Nu a oamenilor, ca ei n-au cum sa-ti raspunda. Si cine ar trebui sa raspunda... nu o face. Asta m-a facut sa cred ca nu exista raspuns, oricat l-ai cauta, oricat l-ai astepta.
Acum nu mai astept raspunsuri.
Caut pe cei care vorbesc! Dar nu mai pun intrebari.

[Just]

  Odata cu trecerea timpului ne obisnuim sa purtam cicatricile ramase-n noi. Unele sunt mai vindecate ,altele de fiecare data cand le atingi sangereaza inca.
  Imi doresc sa pastrez in mine doar amintirile ce-ntradevar ma mangaie.Asa ,pur si simplu.
  Fiecare din noi sufera la un moment dat o pierdere .Unii trec mai usor peste ea ,altii cu greu .Tot ce va ramane in final al nostru sunt amintirile ,intrebari lipsite de raspuns si ...resemnarea.
  Cred ca pierderile astea mari de care vorbim sunt lectii ,dure intr-adevar, din care invatam ca sa ne bucuram de cei dragi cat mai mult posibil pentru moartea este imprevizibila ,cand te astepti mai putin atunci loveste .Trebuie sa deschidem bine ochii inainte de a fi prea tarziu...