" Viata - o totalitate de fiecare clipa "

[Miss M.]

Tulburatoare, vorba aceasta a lui Simmel: "viata ca o totalitate de fiecare clipa". Asa o vad acum; asa este. In fiecare ceas simti ca esti un intreg. Ai goluri, fireste, dar le cunosti deci le-ai umplut intr-un anumit fel. Esti o fiinta implinita. Dar citesti o carte: cum puteai trai pana acum fara gandurile ei? Legi o prietenie noua: cum te puteai crede intreg fara ea? Abia acum simti golul adevarat, golul pe care ar fi trebuit sa-l simti. Dar acum esti "intreg". Totalitate de fiecare clipa. Traim alaturi unii de altii, totalitate langa totalitate, intr-o lume care nu totalizeaza dar care se totalizeaza parca, in noi.

Am gasit inca un om de care ma pot desparti. Caci un om plin, bogat, valabil, e unul caruia printr-un cuvant ii poti spune nespus de mult. Va strangeti mana, va uitati unul in ochii celuilalt si s-a intamplat ceva. E un pact intre voi: "acum ne putem desparti". Caci orice v-ar desparti de acum inainte, sunteti doi oameni care "s-au intalnit".

Asta e esentialul: sa te intalnesti cu celalalt. Finalul - care trebuie sa insemne intotdeauna o reluare a tuturor temelor - devine acum posibil. Oamenii acestia langa care stai ceasuri intregi langa tine, spre a nu obtine nimic nici unii nici altii, sunt asa de anosti incat nici macar nu te poti desparti de ei.

Numar ceasurile bune dupa numarul despartirilor posibile

De altfel e si cea mai frumoasa declaratie de dragoste: "Simt ca te pot parasi! Te iubesc atat de mult incat s-a implinit ceva in mine - si acum te pot parasi."

E inutil sa intorci capul. S-ar putea sa vezi nedumerire. Cand pleci, e bine sa crezi ca ai socotelile incheiate !

-Fragment din scrierile lui Constantin Noica-

[Miss M.]

Am gasit intamplator acest fragment intr-o carte ... mi s-a parut foarte interesant cum este pusa problema , nu m-am gandit niciodata sa " numar ceasurile bune dupa numarul despartirilor posibile " ... Suna putin ciudat ? ... 

Astept pareri sa vedem cum poate fi abordata ideea acestui fragment 

[Semiramis]

are o logică.
dacă ne putem despărţi de iubirea vieţii noatre în momentul în care am atins cel mai înalt prag al iubirii pentru ea, fiind astfel împliniti şi fără puterea de a da mai mult, atunci ceasurile de după despărţire sunt bune, traim o fericire de neînchipuit.

dar apoi ne apucă dorul. şi ne întâmpinăm jumătatea întoarsă din parc cu copilul sau de la piaţă cu un braţ de flori. căci despărţirea poate dura doar căteva ore...