...moartea îmi răpune sufletul cu zvâcniri de ţipete şi lacrimi din trecut..., iar sunetul vieţii ce a rămas uneori îmi ucide zâmbetul într-un rozar nesfârşit de rugăciuni, îmbrăţişări şi cântece de leagăn...
...în mii de vise mi-am ţinut în braţe copilul şi i-am cântat să adoarmă..., iar apoi m-am trezit urlând în coma disperării pentru că el defapt niciodată nu se trezea să îmi atingă mâna..., să îi simt mânuţa firavă şi aproape transparentă cum îmi prinde degetul sau îmi atinge sânul ce niciodată nu a apucat să îl hrănească...
...plângeam în somn..., plângeam când mă trezeam..., iar viaţa uitase demult să mai vrea să existe...ceva din mine murise atunci...alături de acel copil...şi nu mai vroia să revină... De cele mai multe ori mă găseam prăbuşită în genunchi lângă pat în hohote fără sunet...NU AVEAM VOIE SĂ ÎMI PLÂNG PRUNCU...cu privirea pierdută şi cu mâna pe un pântec gol...pe un suflet şi mai gol...adâncit în cea mai neagră noapte a sa... Uneori leşinam...nimeni nu mă ridica..., nimeni nu vroia să ştie ce am...toată lumea tăcea ca să nu pot să îmi strig durerea...ce mă ţintuia în cuţite de poala morţii...
..."-Ce copil?...Nici un copil...nu sunt pregătit şi nu avem nevoie de un copil acum...Mai bine fă avort...că o să vină el altul..."
...Cuvintele îmi îngheţaseră în întrebări fără sens...ochii încercau să găsească îndurarea pentru fiinţa aceea mică ce vroia să se nască..., dar omul care nu cu mult înainte mă îmbrăcase în alb la altar...îmi aruncase acuma definitiv doliul negru al vieţii peste suflet şi peste orice sentiment aş fi avut pentru el... Toate au murit atunci în acele cuvinte...şi eu...şi amintirile frumoase...şi privirea omului din faţa mea...
...Am aşteptat un timp în speranţa că va fi bine...şi copilul va fi dorit..., dar m-am trezit în faţa unei femei cunoscute îmbrăcată în alb care mi-a spus...: "-Nu eşti obligată...e şi al tău şi e alegerea ta..."...Lacrimile nu mi se puteau opri şi mâinile strângeau pântecul cu putere...ca şi când nu ar fi vrut să lase nimic să iasă de acolo... M-am ridicat brusc şi leşinând am spus...: "Nu fac aşa ceva...e dreptul lui să trăiască şi al meu să îl iubesc..."...
...Când ochii mi s-au deschis...draga mea doctoriţă era speriată...şi simţind sentimentul acela straniu de rău am început să plâng...: "-Pentru numele lui D-zeu...ce se întâmplă cu copilul meu?..."...Durerea, stresul, emoţiile...creaseră un avort spontan...şi nu mai era nimic de făcut...Trebuia să se risipească o viaţă pentru a rămâne alta...Mă uram şi aş fi dat orice să fie invers..., iar copilul meu să aibă dreptul la viaţă, vis şi zâmbet..., însă viaţa...m-a ales pe mine şi D-zeu pe el...
...Când am simţit că mi-a fost luat...am urlat cu toată fiinţa mea...ca şi când aş fi vrut să opresc timpul...să îl pot cunoaşte..., să îi spun că îl iubesc şi că vreau să îi dau sufetul meu...pentru clipa lui de moarte...
"- Te doare ceva Ramona?..." mă întrebă buna mea doctoriţă cu ochii în lacrimi..., iar eu luându-i mâna şi strângând-o cu toată puterea am izbucnit:
"- Mă doare sufletul!!! Mă doare sufletul şi nu ai nici un anestezic pentru el...", iar ea a izbucnit în plâns...în timp ce eu am leşinat pentru destul de mult timp...
Când m-am trezit...mi-am luat doar trupul...totul rămăsese acolo: ...zâmbetul, licărirea din priviri, dorinţa de a respira, dorinţa de viaţă, sufletul...., viaţa mea...TOTUL se năruise într-un timp atât de scurt...
Un an de zile am trăit în întuneric...nu mai simţeam nimic, nu mai vroiam nimic, nu mă interesa nimic...,uitasem tot...în afară de a muri în fiecare clipă tot mai mult...poate reuşeam să mă evapor...
La exact un an...într-o noapte am visat că mă îndreptam către Biserica în care obişnuiesc eu să mă rog...Nu mai intrasem demult...îl uitasem până şi pe D-zeu..., dar nu uitasem să mă rog...Mă rugam mereu ca să aibă grijă de copilul meu să nu se simtă singur...
Biserica era goală...Se simţea miros de tămâie şi lângă altar ardeau nişte lumânări...Am îngenuncheat lângă icoana Maicii Domnului cu Pruncul şi printre lacrimi am început până şi în vis să mă rog pentru copilul meu...
Atunci am auzit în spatele altarului un râset cristalin ca şi de clopoţel...se apropia şi dispărea asemeni unei himere care îmi făcea inima să bată cum demult nu a mai făcut-o... Am început să mă uit nerăbdătoare în jur ca şi când aş fi aşteptat ceva...şi...din spatele altarului am văzut ieşind o fetiţă mică..., mică...Avea păr negru şi ondulat...ochişori negrii ca două mure strălucitoare...şi obrăjiorii îi erau ca doi bănuţi roşii perfect rotunzi... Nu avea mai mult de un an...Era desculţă...şi avea pe ea o rochiţă albă...
Am început să plâng în hohote...şi simţeam că nu mă pot opri...Orice mamă recunoaşte glasul copilului ei...şi orice mamă îşi recunoaşte copilul...A zâmbit larg şi întinzând mânuţele către mine mi-a luat obrajii în pălmuţele ei micuţe după care tânjisem atâta vreme...I le-am sărutat pe rând...degeţel cu degeţel...fir de păr cu fir de păr...ochii..., sprâncenele...obrajii...picioruţele...şi am ţinunt-o în braţe câteva clipe ce mi-au părut o veşnicie...
Mi-a sărutat obrajii înapoi şi în timp ce îmi mângâia faţa mi-a spus...:
"- Nu mai plânge şi nu mai fi tristă mami...pentru că eu nu sunt supărată aici şi te iubesc...Ştiu că şi tu mă iubeşti şi vreau să fii fericită...pentru frăţiorii mei...Eu sunt mereu lângă tine mami...şi când va fi să fie vei fi şi tu lângă mine..., dar acuma te rog...nu mai fi tristă mama..."...şi glasul ei şi făptura micuţă dispărură în clinchetul de veselie cum apăruseră...O clipă doar mi s-a mai arătat lângă altar...Era cu spatele şi...a întors faţa către mine zâmbind larg..., larg...
A doua zi când m-am trezit...eram vie din nou...şi am decis că nimic nu mă va împiedica să fiu fericită pentru copii mei..., nimic nu mă va putea opri să învăţ din nou să trăiesc..., să zâmbesc..., să sper,... să CRED !!!
Acum...după ce am învăţat că moartea face parte din viaţă, trădările din dragoste...am învăţat că adevărata dragoste se dăruieşte pur şi simplu..., se simte..., trăieşte prin fiecare gest, fiecare zâmbet, fiecare cuvânt spus sau nespus..., am învăţat să renunţ la trecut ca să pot să mă regăsesc..., ca să pot să învăţ să am încredere în iubire... A fost greu..., dar am reuşit prin PUTEREA CREDINŢEI..., A IUBIRII..., iar acum am speranţa că voi fi mama unui copil sănătos şi atât, atât de iubit şi dorit...
Dacă nici omul minunat de lângă mine, iubirea frumoasă pe care o trăim, acel copil şi acest copil care va fi nu sunt dovada unui adevărat miracol şi unei adevărate credinţe...atunci nimic nu este!!!
Subiect: Puterea credintei (Citit de 7312 ori)